TUNELUL DE LUMINĂ

De mic am fost fascinat de lumină, poate unde a fost primul lucru văzut în lumea asta, căci nașterea, cu toate durerile ei, într-un fel, plămădește lumina vieții, fiindcă din întunericul unui pântece, ca dintr-un mormânt în care moartea nu are putere, iese la lumină, spre bucurie, câte o făptură purtătoare de chip modelat după rânduiala binecuvântată a Creatorului.

Și clar, cel puțin pentru mine, lumina este dovada vie că lucrurile bune se zidesc pe față, nu pe (la) spate, nu în întunericul periculos al necunoașterii ori, și mai rău, al voinței rele de distrugere. La lumină și în lumină, mai ales în lumina adevărului, se pun bazele vieții, lumina dintâi, primordială, transformând haosul într-un univers propice vieții, lumina fiind „pântecele” în care se plămădește iubirea, iar iubirea, la rându-i, arătând care-i calea în trăirea adevărului.

Tânjesc să trăiesc în lumină și, vă mărturisesc, că așa se și întâmplă, doar că-n ultimile zile am avut parte de un ocean de lumină, revărsat parcă, printr-un tunel solid și întărit în credința sinceră a unor suflete încărcate de dorința cunoașterii. De bună seamă că bănuiți despre ce-i vorba, chiar dacă unora vi se pare că mă repet, dar nu poți „ascunde lumina sub obroc”, căci ea trebuie pusă la locu-i dinainte hotărât, în sfeșnice, spre a lumina celor din apropiere. Da, lumina izvorâtă de cei păstoriți de mine, cărora le mulțumesc din suflet pentru dragostea și aprecierea lor, este hrănitoare, iar cea a copiilor, izvorâtă din seninul chipurilor lor, e vindecătoare.

„Nu vă temeți”! Chiar așa, la ce e bună teama, căci „întunericul și umbra morții” pălesc în fața luminii. Anul ăsta, exact până-n miezul nopții de înviere s-a iscat un vânt puternic și-o ploaie rapidă a răpăit pe acoperișul bisericii încât am crezut că n-are să mai vină nimeni pentru a primi lumina. Slăbiciune? Poate că da, dar nu cădere, fiindcă deși  nu am atât de multă credință încât să pot modela lumina, mai ales în Șuieratul vântului șiret ce se ascunde după orice colț cu suflări meșteșugite, am reușit să transmit mesajul divin al învierii, prin pâlpâindele flăcări ale lumânărilor, nu dincolo de ziduri, ci între ele, lumina (spațiul) bisericii noastre devenind micro universul în care, ca și din mormântul tainic de pe Golgota, s-a strigat celor prezenți, „bucurați-vă”!

În două săptămâni au trecut sute și sute de oameni pragul bisericii, satul nostru mic devenind o oază de lumină pentru cei care au încercat să-și aducă aminte de clipele senine ale fericitei copilării. Dar mai presus de toate m-au bucurat tinerii, mulți, de fapt aproape toți, toți cei din sat, unii după școală, alții după facultate ori serviciu, au trecut să stea de vorbă, să se mărturisească, să primească un sfat, să primească lumină, să transmită lumină. Frumusețea unei biserici nu stă doar în zidurile ei, ci în ceea ce poartă înăuntrul ei, iar când sub aureolele sfinților strălucesc chipurile tinerilor, lumina deja este la o intensitate pe care n-o  vezi doar cu ochiul, ci o simți cu sufletul. Liniștea din timpul deniilor, cântecul lor din timpul Prohodului, mărturisirea învierii prin troparul pe care-l știu chiar și prichindeii și, mai ales concursul cu daruri de lumină, au adus în sufletele celor prezenți bucurie sfântă, lacrimi de fericire și stropi de nădejde că nu e totul pierdut.

Știți, la un moment dat un prichindel vine și mă întreabă: „părinte, tu ești prieten cu Dumnezeu”? Fabuloasă întrebare. Mi-ar plăcea să cred că sunt, și-n mare parte, dacă aș avea acest privilegiu, se datorează lor,  copiilor și tinerilor, fiindcă mă acceptă cu bucurie în grupul lor, cei mai mulți conștienți fiind că-n peste două decenii de slujire mi-au trecut prin mâini și cuvânt de atât de multe ori încât, așa cum zic mulți dintre ei, „n-ar putea merge la alt părinte”, pentru ei „doar părintele nostru ne știe sufletul”.

Lumină, da, asta am simțit, asta am trăit, asta am oferit și asta am primit în aceste zile, la noi în biserică a fost bucurie, a fost lumină, a fost liniște, liniștea aceea hrănită de zâmbetele celor care au trăit fiecare moment ca pe o înviere personală, ca pe o redescoperire.

Darurile? Și ele au fost pe măsură, o surpriză muzicală în ziua de Paști, un grup de copii modelați, tot în lumină, corect și frumos, de mâna unui profesor care știe cum să mărturisească, prin note muzicale și voce, cum se poate transmite un mesaj de viață prin armonizarea unor voci cristaline de copii. Cărțile au fost dăruite pentru lumina minții, fiecărui copil după putere și vârstă, iar icoanele, pentru lumina sufletului, spre mărturisirea adevărului.

Dăruind lumină, am primit lumină, dăruind încredere, am primit bucurie, dăruind clipe, am primit timp, un timp în care parcă ceasurile n-au mai avut putere, furat parcă din veșnicia unor momente primordiale.

Spuneam cândva că  atunci când rabzi de frig, o rază de soare îţi pare o avere; când rabzi de foame, o firimitură îţi dă saţietatea unei  neînţelese merinde; când suferi în întuneric, o rază de lumină te poate scoate chiar şi din umbra morţii. Acum vă spun să nu vă temeți, bucurați-vă, viața e cel mai mare dar din univers, chiar dacă, iată, vine pe lume în durere și, tot în durere, se risipește la timpul cuvenit. Să fiți lumină, să dați lumină, tot ceea ce faceți la lumină este spre adevăr, iar adevărul zidește, dimpreună cu dragostea, tunelul prin care se revarsă oceanul de lumină în care se plămădește viața.

Hristos a înviat!