DIN LUMEA CELOR NE-FEROASE

Huruitul maşinii l-am auzit taman din grădină, dublat, desigur, de lătratul câinilor din vecini. E drept, m-am dat într-o parte să văd cine-i la poartă, dar, socotind după distanţa la care eram, slabe speranţe să văd vreun număr de maşină, plus de asta, cum eram încălţat (cizme), nici de vreun sprint nu mă bătea gândul, aşa că am continuat să cosesc, atent fiind la muşuroaiele de furnici ce se tot iveau din metru în metru.

Se întâmplă ca prima coasă de trifoi (an de an) să fie taman când înfloresc  salcâmii, iar cea de a doua când înfloresc teii, pentru care motiv, parcă nici nu simţi greutatea muncii când eşti înconjurat de atâta verdeaţă, de atâta floare frumos mirositoare. Aşa că cu grijă, tot hâşiam cu coasa prin trifoi.

Săru’ mâna părinţele, auzii deodată lângă mine. Şi, întorcându-mă, răspund sprijinindu-mă de coporâia coasei: măi Radule, ce vânt te-aduse, să trăieşti! Părinţele, zice el contrariat, mata la coasă, vai, dar n-ai găsit nici un rumân să te ajute, că asta-i treabă grea, îţi rupe oasele, şi se dădu un pas înapoi, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu se atingă de coasă.  Măi, Radule, nu e treabă grea, că oasele trebuie să mai fie şi ele mişcate, nu? Şi apoi ştii şi tu, de la ăl bătrân, că vă zicea din Scriptură, că cel de nu munceşte, să nu mănânce, am dreptate? Şi dându-şi pălăria un pic pe spate zice: aşa-i, părinţele, aşa-i, dar asta e treabă grea, că pe mine dacă m-ar prinde fomeia că mă apropii de coasă, nu-i a bună, că zice că trag a rău. Că eu de aia mi-am luat maşină, că la catâri trebuia să le pui mereu dinainte, şi am scăpat de coasă, c-o aveam mereu la căruţă, ştii mata, că ne cunoaştem de ceva vreme. Eu nu ştiu carte multă, n-am carnet,  dar am luat un băiat de merge cu noi cu maşina, mai stângem şi noi alumină, fer, baterii vechi, să câştigăm şi noi o pâine. Venisem să văd dacă facem cazanul (cristelniţa) de botez, că vă iau ieftin, 300 de lei, ca pentru mata, zău. L-am făcut eu, Radule, ba chiar cu 30 de lei, că atât au costat materialele, şi arată ca nou.  Cu pălăria în mână şi cu ochii la vârful coasei Radu zise: apăi cu mata mor de foame, că le-ai învăţat pe toate, chiar şi pe ălea ţigăneşti, zău. 

Nu ştiu dacă voi, în tumultul cotidian, mai aveţi timp să vă opriţi pentru a vedea, auzi ori mirosi lucrarea minunată a naturii. Când ieşi în roua dimineţii la treabă, uneori chiar înainte de răsărit, când după prima brazdă trasă te aşezi la capul locului şi bei prima gură de cafea, fierbinte şi catifelată, când mirosul salcâmilor înfloriţi inundă zona, iar puful plopilor de pe marginea gârlei se lipesc de frunzele încă ude ale trifoiului dând senzaţia că a nins un pic în noaptea ce abia a trecut, când deja la cea de a doua brazdă primeşti primele raze de soare, e drept, sângerii şi încă neputincioase, când deja la a treia brazdă constaţi că ai lăsat cocoşii în urmă, ca şi cum ar fi uitat să treacă la ora de vară, cântând deşteptarea în momentul în care gresia taman ia contact cu lama bătută a coasei pentru a-i da un spor de viteză, când simţi, miroşi şi aproape guşti din tot acest spectacol, dincolo de muncă, îţi dai seama că alergarea (la modul general zic) după luxul lumii moderne este doar o vânare de vânt, o capcană în care cădem toţi, indiferent de pregătire, o himeră după care alergăm gândind că o să ne fie mai bine, uitând că pentru lux plătim un tribut exorbitant, cea mai mare parte a timpului dăruit de viaţă.

Huruitul maşinii cu tobă spartă, cocoşată de fiare vechi şi sârme coclite se auzea din ce în ce mai încet, auzindu-se doar aşa, ca de pe alt tărâm, câte un fer vechi cumpăăăăr, aluminăăăă. Lumea reală, cea în care zgomotele-s mereu deranjante, se trezeşte la viaţă mult mai târziu decât natura, oferindu-i acesteia posibilitatea ca măcar pentru un ceas-două să-şi deşfăşoare artiştii sub bolta cerului curat al dimineţii.  

Ultima brazdă e cea mai grea, suliţele soarelui deja se simt pe pielea ce a rămas fără cămaşă de la cea de-a şasea brazdă, cafeaua  s-a dus şi ea de ceva vreme,  iar maşinile ce trec  din ce în ce mai des anulează cântecul minunat al privighetorilor ce-şi încheie concertul cum se luminează mai bine afară.

Prima coasă-i gata, iar mirosul florilor de salcâm încă persistă bine. Mintenaş vine vremea celei de-a doua coase, iar teiul se umflă-n frunze de pe acum, aşteptând şi el să-şi reverse bogăţia taman când brotăceii îşi vor îndesi şi ei concertele pe malul gârlei în serile şi dimineţile începutului de vară.