luni, 11 mai 2015

DIN LUMEA CELOR NE-FEROASE


Huruitul maşinii l-am auzit taman din grădină, dublat, desigur, de lătratul câinilor din vecini. E drept, m-am dat într-o parte să văd cine-i la poartă, dar, socotind după distanţa la care eram, slabe speranţe să văd vreun număr de maşină, plus de asta, cum eram încălţat (cizme), nici de vreun sprint nu mă bătea gândul, aşa că am continuat să cosesc, atent fiind la muşuroaiele de furnici ce se tot iveau din metru în metru.
Se întâmplă ca prima coasă de trifoi (an de an) să fie taman când înfloresc  salcâmii, iar cea de a doua când înfloresc teii, pentru care motiv, parcă nici nu simţi greutatea muncii când eşti înconjurat de atâta verdeaţă, de atâta floare frumos mirositoare. Aşa că cu grijă, tot hâşiam cu coasa prin trifoi.
Săru’ mâna părinţele, auzii deodată lângă mine. Şi, întorcându-mă, răspund sprijinindu-mă de coporâia coasei: măi Radule, ce vânt te-aduse, să trăieşti! Părinţele, zice el contrariat, mata la coasă, vai, dar n-ai găsit nici un rumân să te ajute, că asta-i treabă grea, îţi rupe oasele, şi se dădu un pas înapoi, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu se atingă de coasă.  Măi, Radule, nu e treabă grea, că oasele trebuie să mai fie şi ele mişcate, nu? Şi apoi ştii şi tu, de la ăl bătrân, că vă zicea din Scriptură, că cel de nu munceşte, să nu mănânce, am dreptate? Şi dându-şi pălăria un pic pe spate zice: aşa-i, părinţele, aşa-i, dar asta e treabă grea, că pe mine dacă m-ar prinde fomeia că mă apropii de coasă, nu-i a bună, că zice că trag a rău. Că eu de aia mi-am luat maşină, că la catâri trebuia să le pui mereu dinainte, şi am scăpat de coasă, c-o aveam mereu la căruţă, ştii mata, că ne cunoaştem de ceva vreme. Eu nu ştiu carte multă, n-am carnet,  dar am luat un băiat de merge cu noi cu maşina, mai stângem şi noi alumină, fer, baterii vechi, să câştigăm şi noi o pâine. Venisem să văd dacă facem cazanul (cristelniţa) de botez, că vă iau ieftin, 300 de lei, ca pentru mata, zău. L-am făcut eu, Radule, ba chiar cu 30 de lei, că atât au costat materialele, şi arată ca nou.  Cu pălăria în mână şi cu ochii la vârful coasei Radu zise: apăi cu mata mor de foame, că le-ai învăţat pe toate, chiar şi pe ălea ţigăneşti, zău
Nu ştiu dacă voi, în tumultul cotidian, mai aveţi timp să vă opriţi pentru a vedea, auzi ori mirosi lucrarea minunată a naturii. Când ieşi în roua dimineţii la treabă, uneori chiar înainte de răsărit, când după prima brazdă trasă te aşezi la capul locului şi bei prima gură de cafea, fierbinte şi catifelată, când mirosul salcâmilor înfloriţi inundă zona, iar puful plopilor de pe marginea gârlei se lipesc de frunzele încă ude ale trifoiului dând senzaţia că a nins un pic în noaptea ce abia a trecut, când deja la cea de a doua brazdă primeşti primele raze de soare, e drept, sângerii şi încă neputincioase, când deja la a treia brazdă constaţi că ai lăsat cocoşii în urmă, ca şi cum ar fi uitat să treacă la ora de vară, cântând deşteptarea în momentul în care gresia taman ia contact cu lama bătută a coasei pentru a-i da un spor de viteză, când simţi, miroşi şi aproape guşti din tot acest spectacol, dincolo de muncă, îţi dai seama că alergarea (la modul general zic) după luxul lumii moderne este doar o vânare de vânt, o capcană în care cădem toţi, indiferent de pregătire, o himeră după care alergăm gândind că o să ne fie mai bine, uitând că pentru lux plătim un tribut exorbitant, cea mai mare parte a timpului dăruit de viaţă.
Huruitul maşinii cu tobă spartă, cocoşată de fiare vechi şi sârme coclite se auzea din ce în ce mai încet, auzindu-se doar aşa, ca de pe alt tărâm, câte un fer vechi cumpăăăăr, aluminăăăă. Lumea reală, cea în care zgomotele-s mereu deranjante, se trezeşte la viaţă mult mai târziu decât natura, oferindu-i acesteia posibilitatea ca măcar pentru un ceas-două să-şi deşfăşoare artiştii sub bolta cerului curat al dimineţii.  
Ultima brazdă e cea mai grea, suliţele soarelui deja se simt pe pielea ce a rămas fără cămaşă de la cea de-a şasea brazdă, cafeaua  s-a dus şi ea de ceva vreme,  iar maşinile ce trec  din ce în ce mai des anulează cântecul minunat al privighetorilor ce-şi încheie concertul cum se luminează mai bine afară.
Prima coasă-i gata, iar mirosul florilor de salcâm încă persistă bine. Mintenaş vine vremea celei de-a doua coase, iar teiul se umflă-n frunze de pe acum, aşteptând şi el să-şi reverse bogăţia taman când brotăceii îşi vor îndesi şi ei concertele pe malul gârlei în serile şi dimineţile începutului de vară.


26 de comentarii:

  1. Padre, minunat! Am citit pe nerasuflate.
    Eu v-am mai spus, am impresia ca il citesc pe Creanga :)))
    Dincolo de umorul pe care nu se poate sa nu il gustam, mi-ati facut asa... dor sau cum sa ii spun, de aer curat, de verde si de proaspat... mi-e dor de anii petrecuti la bunici, cred ca niciodata nu o sa mai am parte de asa frumusete si curat ca acolo. Ferice ca stati unde stati si ca dati dovada de atata energie si stare pozitiva chiar si dupa o zi istovitoare de munca! Seara frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  2. Laura, mulţumesc frumos pentru aprecieri! După cum ştii, după cum ştiu majoritatea celor ce mă citesc, sunt un om simplu, de la ţară, aşa că scrierile mele sunt rezultatul (de cele mai multe ori) activităţilor de zi cu zi, chit că nu uit niciodată de partea divină, cea care nu poate fi nicidecum uitată de mintea ori sufletul meu. Îmi sunt dragi locurile prin care merg, dar, cum bine se vede, îmi este drag locul în care trăiesc şi muncesc. Cumva e firesc, aici se văd urmele lăsate de mine, aşa cum s-or fi văzând, că doar nu m-oi lăuda cum am obiceiul cu toate câte le fac, nu? :D
    Îmi pare rău că nu am mai mult timp pentru scris, că nu am mai mult timp pentru a vă citi pe voi, prietenii mei, dar printre picături, puţin câte puţin, vă mai stresez cu multele mele cuvinte.
    O seară frumoasă şi binecuvântată să fie la voi! >:D<

    RăspundețiȘtergere
  3. Așa cum aduni sufletele într-unul singur, când începi a cânta ori a cuvânta, așa cum fără veste, ochii, toți, spre tine s-adună când ieși purtând Lumina, la fel e și cu scrisul. Am fost acolo, pe muchia unei brazde, am simțit parfumul, am resimțit bucuria omului care se pune pe el în tot ceea ce face. Adevărat se spune, că dăruim din ce avem cât avem, ca mai apoi să dăruim din noi, din ceea ce suntem. Și mai adevărat e că, trăind grăbiți și prea zoriți, ajungem să recunoaștem anotimpurile după filele din calendar. Mă bucur că am norocul să mai fur câte-o gură de aer, să mai șed pe-o gură de rai în liniștea dintre copacii ce se întrec în parfum și culoare, mă bucur și mă hrănesc cu ele, sunt tăcerile mele de suflet.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Câteodată mă gândesc că vorbele mele, rostite ori scrise, trec nebăgate în seamă, iar asta o spun ştiind că-n oceanul de cuvinte şi gânduri prin care înotăm zi de zi, o picătură atât de mică oferită de mine chiar n-are cum să fie vizibilă. Mai apoi, citind gândurile voastre, a celor ce-mi treceţi pragul casei virtuale, dar nu numai, gândesc că şi-o picătură este importantă, chit că ea nu satură, chit că uneori poate fi sărată, prea dulce ori iute, după caz.
      În dimineţile de vară soarele răsare, zic eu, de dincolo de gârlă. E un spectacol minunat pe care-l prin deseori, căci pe timpul verii nu-mi permit lenevirea, chit că, aş zice eu, nu lenevesc în nici un anotimp. Poate sună a laudă, poate sună ciudat în acest mileniu materialist, numai că eu gândesc altfel, iar răsăriturile verii, cele care mă găsesc în grădină ori solar, sunt adevărate binecuvântări, sunt bucuria faptului că încă o zi din viaţă îşi va scrie istoria ei.
      Mulţumesc frumos pentru cuvintele calde şi pentru tot gândul bun, Dana! Seară minunată să fie la voi!

      Ștergere
    2. Cum ar putea oare sa treaca asemenea vorbe nebagate in seama?
      Nici nu stiu cum va poate trece un asemenea gand prin minte. Eu citesc si greu imi gasesc uneori cuvintele pentru a lasa un gand, imi par mereu prea seci fata de frumusetea celor pe care le citesc aici.
      Numai bine, Parinte si multumim!

      Ștergere
    3. Mihaela, îţi mulţumesc frumos pentru gândul bun de apreciere! Nu ştiu dacă-i chiar aşa cu gândurile mele scrise, sunt oameni care scriu minunat, nu aşa ca mine, "prea ca de la ţară". Zi binecuvântată să ai!

      Ștergere
  4. Frate!!!
    Doar daca simti ca si mine, cum asteapta nucul sa isi lateasca frunza si bujorul Rusaliile, sa isi daruiasca mireasma, posteaza comentariul si treci sa vezi cat m-a durut verdele crud dar cat ne-a iubit albastrul de la tata! Si dupa salcam, privighetori si tei, nu o mai dau cotita. Am fost, sunt si voi fi mereu indragostita. Si cand cartea de sotie indragostita va fi gata, cu bucurie, te voi ruga sa scrii, tu frate, ultimul cuvant, din ultimul rand! Daca vrei, daca poti, daca ceri binecuvantare! De la tatal tau, frate!

    RăspundețiȘtergere
  5. Am trecut deja prin rânduri, Adriana, am înotat un pic printre ele, chit că la prima vedere, un ochi neavizat s-ar opri la materia bahică, cea care nu-i nimic altceva decât neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu cum/cât se cuvine. Am citit, desigur, am citit şi am văzut că şi fontul e mult mai mare, semn că ochii, mereu deschişi spre vederea lucrurilor ziditoare, şi-au mai pierdut din tărie, conştient fiind că între timp, ochii minţii şi ai sufletului s-au deschis mult mai mult spre înţelegerea adevărului.
    Hristos a înviat, Adriana!

    RăspundețiȘtergere
  6. Parinte, ce ma bucur ca imi dati ocazia sa citesc astfel de randuri... suntparca scrise de condeiul lui Creanga si tare placut e sa "simt' din pana condeiului binecuvantare naturii, pe care noi orasenii nu o gustam din plin. Sarut'mana si mult spor la lucrarile de primavara!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iar eu îţi mulţumesc pentru trecere şi pentru apreciere, Nicoleta! Ştiu că oraşul pune presiune pe stările oamenilor, că asfaltul nu e nici pe departe aşa de odihnitor ca iarba câmpului şi că ritmul vieţii este total diferit de cel de-aci. Iubesc tot ceea ce fac, începând cu slijirea şi terminând cu munca din curte şi solar. Cât priveşte talentul meu scriitoricesc ..., nu zic nimic, vă las pe voi, prietenii mei, să daţi note, mai ales că unii chiar sunteţi pricepuţi la cele cu catalogul. :D
      Seară binecuvântată să fie şi la voi!

      Ștergere
  7. Ce dor imi era sa te citesc Padre.
    O scriere cu suflet si pentru suflet.parca as da o fuga in coltul de rai cladit de tine acolo.Cu fiecare rand,parca ma refugiez si eu in linistea si frumusetea naturii.
    Daca ar fi sa aleg intre o vacanta la all inclusive sau o vacanta intr-un astfel de loc,categoric as alege varianta a doua.
    Sa-ti Dea Dumnezeu sanatate si viata lunga si sa ne vedem cu bine.
    Spor la treburile cele multe.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că ai zis aşa, Die, că dacă ai fi zis că-ţi e dor de felul cum gătesc, aş fi stat pe gânduri. :))) Timpul, cel puţin pentru mine, mai ales în ultima vreme, este un redutabil adversar. Deseori îmi vin idei, dar, dacă-s pe drum ori cu diverse treburi le pierd, se amestecă cu gândurile banale ale inerentelor probleme cotidiene. Vezi tu, referitor la vacanţă zic, eu prefer minunata voastră zonă, cea pe care astă vară n-am apucat să o văd decât prea puţin, prea pe fugă.
      Cu o binecuvântare de zi cu spor în cele bune îţi mulţumesc frumos pentru gând şi pentru trecere!

      Ștergere
  8. Asa e Padre,frumos e si la noi in Maramures,cum frumoase's multe alte locuri.
    Nu-mi ramane decat sa sper ca ne vom revedea,ori la mine ori la tine :))))))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ne vom revedea, clar, chit că timpul ne este mereu potrivnic. Şi-apoi, cum ştii, la treburi din astea nu se mai ţine cont de rând, ne vedem şi la jumătatea ţării, că doar n-ar fi prima dată, nu? :D

      Ștergere
  9. Of Parinte...........iarba multa, ciripit de pasarele, salcami infloriti, un susur de apa si un om care coseste......o imagine de vis si totusi este o realitate....
    Este un cantec popular care zice asa:"Nu mi-as da eu satul meu, nici casuta parinteasca/Acolo imi gasesc mereu, linistea mea sufleteasca".....citind ceea ce postati, retraiesc toate momentele din copilarie........iar sufletul mi se umple de liniste si de bucurie!

    RăspundețiȘtergere
  10. Andreea, o imagine de vis este curtea voastră de aici, iar realitatea existenţei ei, foarte palpabilă, o certific eu. Îţi mulţumesc frumos pentru trecerea prin pagina mea şi pentru gând. Eu n-am avut timp să trec prin pozele de la minunata voastră "mulţumire", dar cum prind oleacă de răgaz, vin cu comentarii.
    Seară binecuvântată să fie la voi!

    RăspundețiȘtergere
  11. Scump la vorba si la auz mai esti,dar avand in vedere cum te atrage natura asta ca un magnet iti iert lipsa......cu vorbele astea mestesugite ai reusit sa ma ''imblanzesti'',nu de tot,ca nu e posibil,dar asta este trebuie sa recunosc ca le ai cu vorba mestesugita la timpul si locul potrivit intotdeauna.....Nu-s anonima zau asa...dar eu nu am alt profil pe aici pe unde bantui tu......

    RăspundețiȘtergere
  12. Cleme, lasă anonimatul şi semnează cu ceva, că sunt opţiuni, crede-mă. :D Da, am lipsit mult, iar treburile abia sunt la început, asta aşa, ca să nu mai pun la socoteală drumurile. Cât priveşte vorbele mele, sărace, desigur, sunt spuse din suflet, aşa, cum îi stă bine unui om simplu de la ţară.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu cunosc eu optiunile si oricum ma recunosti cine sunt,asa ca ma dau anonima si semnez....

      Ștergere
    2. Bine că recunosc stilul, căci altfel, doar ştii sunt nepriceput la a cunoaşte oamenii. :D

      Ștergere
  13. Padre, iar mi-ai turnat în suflet un strop de dor de copilărie, de casa bunicilor, de mirosul de fân cosit, de cântecul păsărilor și de tot ce acum caut în zadar în mirosul de asfalt încins și în zgomotul clacsoanelor. Cât despre talentul la scris, am mai spus și altă dată, e de netăgăduit. Citesc mereu pe nerăsuflate. Păcat că nu sunt mereu pe fază și citesc după ce faptul e deja consumat. Dar e la fel de plăcut! Spor în tot ce faci îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mari, ştiind cum e civilizaţia asfaltului, clar, îmi dau seama cât de vii şi cât de dorite sunt stările, trăirile copilăriei dintr-o casă ţărănească. E drept, nu trebuie să minimalizăm importanţa vieţii de oraş, doar că oraşele noastre, din păcate, nu oferă tot ceea ce ar trebui să ofere un oraş civilizat, producând astfel o stare de agitaţie permanentă celor ce locuiesc acolo. Mulţumesc frumos pentru aprecieri şi pentru gândul bun!

      Ștergere
  14. Am citit pe nerăsuflate, ce bucurie, ce bucurie, totul pare dintr-o poveste, atât de multă curăţenie, muncă bună şi cinstită. Lumea şi viaţa la ţară e grea, nu-i o joacă, dar un om adevărat poate să facă să pară o filă dintr-o poveste, aşa cum o face Părintele, munceşte, povesteşte, munceşte, povesteşte. Doamne ajută pe cei harnici şi de omenie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Melinda, viaţa la ţară e o binecuvântare, eu aşa o percep, este un mod de a trăi care te apropie mult de menirea unui om, adică de faptul că prin muncă, prin activitatea fizică desfăşurată (dincolo de obligaţiile profesionale) reuşeşti să intri în armonie cu cele din jur, să simţi creaţia în toată mişcarea ei, să vezi cu ochii tăi, dincolo de betoanele civilizaţiei, cum natura îşi urmează cursul firesc oeferind mereu fără să ceară mai nimic de fiecare dată. Mulţumesc frumos!

      Ștergere
  15. Superb povestesti Parinte,spor la treaba

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc frumos pentru apreciere şi gând! Seară minunată să fie la voi!

      Ștergere