 |
Căldură mare, mon cher! Bag seama că toată suflarea simte asta, căci la
vremea amiezii nu mai mişcă nimeni, doar câte o şa încărcată cu balast încearcă
tăria asfaltului, iar pe-o uliţă, o femeie, îşi strigă-n gura mare, dintr-o căruţă, perisabila-i
marfă, de altfel la mare căutare acum, căci cine nu doreşte ca-n vipia zilei să
se bucure de-o felie rece de pepene.
Că-i mare căldură ştiţi şi voi, nu aflaţi asta de la mine, doar că aveam şi
eu nevoie de-o introducere pentru
scurtul blog de vară, că doar nu mă credeaţi în stare să intru în intriga
poveştii înainte de a vă spune cum e pe la noi. Şi dacă n-aţi abandonat blogul
până acum, aflaţi că am să vă spun ceva, o noutate de altfel, deşi poate că pe
unii n-am să-i surprind. Îmi place (şi) îngheţata, mai ales cea la cornet şi vafă,
rămânând tributar perioadei copilăriei când nu se prea găsea altfel de îngheţată,
mai ales la ţară, că-n oraşe, prin cofetării, dar nu numai, era o gamă mai
largă din răcoritorul desert. Nu că
celelalte feluri de îngheţată n-ar fi bune, adică să nu credeţi că aş refuza
vreo îngheţată, eventual mai multe, cu
ciocolată, caramel, vanilie, fistic, lămâie, alune şi alte combinaţii, doar
pentru că-mi place mai cea la cornet ori vafa.
Da, mare căldură zilele astea, iar treaba pe măsură, multă-n soare, căci
dacă vara nu munceşti pe-afară, atunci când? Aşa că în scurtele pauze de muncă,
pe fugă, pentru că merită, dau fuga pe bicicletă şi-mi iau o îngheţată. Partea
frumoasă este că o vafă o poţi mânca liniştit şi mergând pe bicicletă, mergând
cu atenţie, desigur, căci n-aş vrea să credeţi că nu-s prudent pe şosea, chit
că-mi veţi spune că în mod normal ambele mâini trebuie să fie ţinute pe ghidon.
Deunăzi, în magazin, după ce-mi plătisem îngheţata, după ce-i desfăcusem
folia, stând de vorbă despre vreme şi vremuri cu vânzătoarele şi cu clienţii,
s-a întâmplat ceva. Cum stam eu cu îngheţata în mâna stângă, undeva în zona buzunarului de la pantaloni, fără
să fi gusta din ea, simt cum îngheţata mea este „atacată”. Iniţial am crezut că
cineva s-a atins din greşeală, că se mai întâmplă când e aglomeraţie. Numai că
a doua oară n-am mai crezut asta, iar surpriza mi-a fost mare, cumva
revelatoare, căci o fetiţă ce intrase cu bunică-sa de mână, râcâia din vafa mea
cu degeţelul şi ducea la gură. Intersectarea privirilor noastre a fost
scurtă, iar ea, în nevinovăţia unei copile de 3 ani se uita candid la mine, la
adultul care avea, cumva, fructul dorit. Probabil că dimensiunea clipei ar fi
fost mult mai mare dacă palma venită din senin peste capul blond n-ar fi făcut
să-i joace lacrimi în ochii senini. Bunică-sa a crezut că boţul de copil mi-a
produs vreo supărare şi-n justiţiara-i judecată a altoit-o. Zice Scriptura că „sunt unii care fac ospăţ cu prietenii atunci când acasă ochii copiilor se sting de
foame.” Probabil că lacrimile pornite-n colţul ochilor s-ar fi transformat
în şiroaie dacă îngheţata mea nu ar fi ajuns în mâna ei, căci din momentul
acela, din clipa în care a primit „fructul dorit”, seninul i-a reapărut pe tot
chipul, urma muştruluielii făcându-se nevăzută.
Hristos zice: „lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca
aceştia este împărăţia cerurilor.” Frumuseţea unei zile sufocante de vară, când pleci prin sat cu
bicicleta, e că poţi sta de vorbă cu multă lume. Şi mai frumos ar fi, şi am să
fac asta, (poate chiar şi voi s-o faceţi cu cei pe care-i cunoaşteţi) ca-ntr-o
zi cu căldură mare să-mi aşez coşuleţul la bicicletă, să-l umplu cu vafe şi să
le împart până acasă copiilor ce-şi fac veacul crudei copilării pe lângă porţi,
pe lângă fustele bunicelor.
