„Nu credeam să-nvăț a muri vr(e)odată..., ca
să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!”
Într-o zbatere ce se repetă pedagogic an de
an, natura, în spectaculoasa-i existență, își face trecerea de la viață spre moarte
într-o jilavă atmosferă, aerisită doar din când în când de răbufnirile speriate ale unui vânt nesigur
ce zburlește frunzele ruginii ale unor copaci pregătiți de hibernare.
Ochiul omenesc, robit deja de multă vreme de
pixelii aparatelor ce transmit informație, pierde spectacolul naturii, în cel
mai bun caz, izolat, se fac fotografii cu colțuri de natură moartă ori vie,
doar că mirosul, foșnetul și vibrațiile nu pot fi surprize în nicio
fotografie din lume. Ori moartea, doar surprinsă de aparate, nu are decât o
însemnătate statistică, una mult prea mediatizată, trecerea dincolo rămânând
doar starea prin care fiecare pășește singur, conectat sau nu la vreun
dispozitiv, înconjurat sau nu de semeni ce au curajul (de ce nu și dragostea)
de a veghea la momentul în care se face
desprinderea, când toată mărirea de aici dispare și durează doar o clipă, cum
spune o frumoasă cântare, pentru ca moartea pe toate acestea să le primească.
Ne naștem cu moartea în oase și murim cu Viața
în suflet. „Că El a cunoscut zidirea
noastră, adusu-și-a aminte că țărână suntem! Omul ca iarba, zilele lui ca
floarea câmpului; așa va înflori." E așa de simplă trecerea și atât de
vie clipa încât de multe ori ai senzația că din morminte răzbat ecouri de viață
prin derularea unor amintiri ce uneori nu se sting niciodată, iar alteori, prin
vise ce par atât de palpabile, să se permanentizeze gândul că cel plecat este
foarte aproape, asta fără a cădea în ispita unor boli psihice ce deschid
porțile unor trăiri nedorite.
„Să nu vă întristați ca cei care nu au
nădejde!”
Moartea, privită din afară, a devenit un
spectacol tragi-comic pe scena vieții. Pe lângă învățătura Bisericii despre
moarte și înviere s-au alipit în timp diverse pseudo-învățături, de multe ori
chiar cu acordul unor slujitori, costisitoare obiceiuri și dăunătoare sfaturi.
În circul cotidian al morții au intrat găinile, ațele, pieptenul, banii găuriți,
felurite forme de colaci și cusături, superstițiile despre oglinzi, pisici și
bărbierit, plus tot felul de strigături, jelituri, cuverturi, cărat de ape și
spălat de rufe de parcă înaintea lui Dumnezeu totul ar trebui prezentat ca unui
șef căruia trebuie să-i iei fața cu niște aranjamente făcute pe fugă, spre
deliciul asistenței, într-o încercare de mituire pentru o judecată
părtinitoare.
Să nu te întristezi în fața morții e greu, dar
nu ca cei care nu au nădejde, fiindcă nădejdea învierii, a vieții veșnice, a
trăirii sufletului dincolo de țărâna trupească creează premisa unor lacrimi de
întărire, a lacrimilor vărsate doar pentru neștiința de a fi putut trăi mai
curat, mai sincer, mai aplicat lângă cei de lângă. Poate de aia, la marginea cetății Nain, acum
2000 de ani, Hristos învie un tânăr, singurul copil al mamei sale, iar aceasta
văduvă, pentru faptul că a văzut lacrimile mamei îndurerate, lipsită de știința
și credința în înviere. Îl învie în fața unei mulțimi mare de oameni,
apropiații familiei, evident îndoliați, dar și a celor pe care-i definim ca
gură-cască, mulți și îndârjiți, nelipsiți nici azi (urmașii lor, desigur) de la
înmormântările publice, curioșii morbizi și clevetitori ai secolului XXI, acei
ahtiați după grotesc și ipocrizie, sfătuitorii de ocazie, mai activi și
prezenți la astfel de evenimente decât ciorile pe stârvurile de pe câmpuri și
din păduri.
Am văzut mulți oameni murind. Unii, prea
îndârjiți în a mai stărui o clipă, au plecat cuprinși de o mare tristețe.
Alții, împăcați cu viața, înconjurați de cei dragi, în lumina unor candele
plină de lumină, au plecat liniștiți, senini, ca și cum după o viață de muncă
ar merge într-o vacanță binemeritată în apropierea sfinților și, de dincolo de morminte, să transmită prin faptele bune făcute pe-aici, nemuritoare lecții de trăire.
Nu, moartea nu trebuie să fie nicidecum lăsată-n grija saltimbancilor și a
celor care fardează strident chipurile vlăguite de viață, moartea trebuie
lăsată-n grija rugăciunii liniștite și scurte, în scăldarea unor lacrimi de
iertare și speranță, în lumina unor candele ce pâlpâie spre veșnicie și-n
milostenia curată, nefățarnică a unor prinoase care nu trebuie să sature spre
îmbuibare, ci doar să mângâie spre aducere aminte.
Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii
natura îşi trăieşte propria viaţă, murind în culorile prezentului spre a
reînvia în culorile nădejdii ce îmbracă cu lumină caldă un viitor la care
oamenii nu vor să mai privească. Mă uit
în livadă și văd cu ninge cu frunze îngălbenite, căci s-a pornit din nou un
vânt ce le scutură spre cer, ruginite, și
merg la rugăciune, plutind spre asfinţit, săltând a mulţumire.
Cu propria moarte m-am împăcat demult, dar a celor care mor prea devreme și nu din vina lor, asta mi-a sfărîmat inima și nu mă voi împacă niciodată.
RăspundețiȘtergerePrivind prin măsurarea anilor trăiți pe-aci, te înțeleg perfect. Punând în balanță însă viața noastră de-aci cu raportare la veșnicia în care eu cred, e mai ușor de înțeles.
ȘtergereAm văzut copii murind și am participat la slujba lor de înmormântare. Zdrobitor de dureros, iar tu știi bine asta, mă întărește gândul că ei nu au parte de judecată, că nu cunosc toate durerile lumii adulte și faptul că la un moment dat ne vom revedea.
Viata si moartea sunt doua evenimente cu care ne-am obisnuit, de cand ne nastem pe acest pamant si pana il parasim definitiv intr-o alta lume de apoi, necunoscuta noua, in care sufletul nostru ramane in eternitate sau revine pe pamant si se reincarneaza in alti oameni, fapt recunoscut si demonstrat in multe cazuri. Natura, spre deosebire de om, traieste o altfel de viata, o viata foarte lunga fata de cea umana, eterna, dar intrerupta efemer de o moarte aparenta, in timpul anotimpului rece, dupa care revine la viata primavara, renascand cu o forta deosebita, continuindu-si ciclul repetitiv si bucurandu-ne ochii si sufletul tuturor celor care stiu sa-i admire frumusetea. Omul si natura sunt creatii divine, care au aparut pe acest pamant intr-o ordine fireasca, intai natura si apoi, mult mai tarziu, omul, care nu poate supravietui fara natura inconjuratoare, deci aceasta legatura stransa care dainuie de veacuri, asigura prezentul si viitorul vietii pe pamant. Este o filosofie simpla, de care uitam din ce in ce mai des in ultima vreme, parinte Victor !
RăspundețiȘtergereÎn mare parte comentariul dumneavoastră surprinde realități de necontestat, dar, din punctul meu de vedere, sau mai corect spus din perspectiva Bisericii, reîncarnarea nu există, acele situații sau cazuri ce încearcă să inducă acest lucru neputând fi argumentate. Desigur, dacă vorbim de trupurile noastre de după înviere e altceva, fiindcă da, după înviere, când va fi un cer nou și un pământ nou, în sensul de preschimbate, și noi (aici vorbesc de cei care au făcut fapte bune) vom reînvia cu aceleași trupuri în care am trăit, doar că nestricăcioase, nesupuse bolilor ori poftelor, cumva, dacă vă este de folos, asemenea trupului lui Hristos de după înviere. Mai mult, natura întreagă va vibra în perfecțiune, viața veșnică fiind un dat și un dar pentru întreaga creație, mai puțin pentru persoanele ce aici au stăruit în rău, în răul neîndreptat.
ȘtergereAltfel, la gândul că tot ceea ce trăim aici frumos, atât cât putem, este doar o pregustare a ceea ce va fi, socotesc că trebuie să cercetăm mai mult spre cele ale sufletului, fiindcă-i clar, trupul, în timp, este supus perisabilului.
Mulțumesc frumos de trecere și gând!