sâmbătă, 17 octombrie 2020

DE DINCOLO DE MORMÂNT

 


Nu credeam să-nvăț a muri vr(e)odată..., ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!”

Într-o zbatere ce se repetă pedagogic an de an, natura, în spectaculoasa-i existență, își face trecerea de la viață spre moarte într-o jilavă atmosferă, aerisită doar din când în când  de răbufnirile speriate ale unui vânt nesigur ce zburlește frunzele ruginii ale unor copaci pregătiți de hibernare.

Ochiul omenesc, robit deja de multă vreme de pixelii aparatelor ce transmit informație, pierde spectacolul naturii, în cel mai bun caz, izolat, se fac fotografii cu colțuri de natură moartă ori vie, doar că mirosul, foșnetul și vibrațiile nu pot fi surprize în nicio fotografie din lume. Ori moartea, doar surprinsă de aparate, nu are decât o însemnătate statistică, una mult prea mediatizată, trecerea dincolo rămânând doar starea prin care fiecare pășește singur, conectat sau nu la vreun dispozitiv, înconjurat sau nu de semeni ce au curajul (de ce nu și dragostea) de a veghea la  momentul în care se face desprinderea, când toată mărirea de aici dispare și durează doar o clipă, cum spune o frumoasă cântare, pentru ca moartea pe toate acestea să le primească.

Ne naștem cu moartea în oase și murim cu Viața în suflet.  Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-și-a aminte că țărână suntem! Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori." E așa de simplă trecerea și atât de vie clipa încât de multe ori ai senzația că din morminte răzbat ecouri de viață prin derularea unor amintiri ce uneori nu se sting niciodată, iar alteori, prin vise ce par atât de palpabile, să se permanentizeze gândul că cel plecat este foarte aproape, asta fără a cădea în ispita unor boli psihice ce deschid porțile unor trăiri nedorite.

Să nu vă întristați ca cei care nu au nădejde!”

Moartea, privită din afară, a devenit un spectacol tragi-comic pe scena vieții. Pe lângă învățătura Bisericii despre moarte și înviere s-au alipit în timp diverse pseudo-învățături, de multe ori chiar cu acordul unor slujitori, costisitoare obiceiuri și dăunătoare sfaturi. În circul cotidian al morții au intrat găinile, ațele, pieptenul, banii găuriți, felurite forme de colaci și cusături, superstițiile despre oglinzi, pisici și bărbierit, plus tot felul de strigături, jelituri, cuverturi, cărat de ape și spălat de rufe de parcă înaintea lui Dumnezeu totul ar trebui prezentat ca unui șef căruia trebuie să-i iei fața cu niște aranjamente făcute pe fugă, spre deliciul asistenței, într-o încercare de mituire pentru o judecată părtinitoare.

Să nu te întristezi în fața morții e greu, dar nu ca cei care nu au nădejde, fiindcă nădejdea învierii, a vieții veșnice, a trăirii sufletului dincolo de țărâna trupească creează premisa unor lacrimi de întărire, a lacrimilor vărsate doar pentru neștiința de a fi putut trăi mai curat, mai sincer, mai aplicat lângă cei de lângă.  Poate de aia, la marginea cetății Nain, acum 2000 de ani, Hristos învie un tânăr, singurul copil al mamei sale, iar aceasta văduvă, pentru faptul că a văzut lacrimile mamei îndurerate, lipsită de știința și credința în înviere. Îl învie în fața unei mulțimi mare de oameni, apropiații familiei, evident îndoliați, dar și a celor pe care-i definim ca gură-cască, mulți și îndârjiți, nelipsiți nici azi (urmașii lor, desigur) de la înmormântările publice, curioșii morbizi și clevetitori ai secolului XXI, acei ahtiați după grotesc și ipocrizie, sfătuitorii de ocazie, mai activi și prezenți la astfel de evenimente decât ciorile pe stârvurile de pe câmpuri și din  păduri.

Am văzut mulți oameni murind. Unii, prea îndârjiți în a mai stărui o clipă, au plecat cuprinși de o mare tristețe. Alții, împăcați cu viața, înconjurați de cei dragi, în lumina unor candele plină de lumină, au plecat liniștiți, senini, ca și cum după o viață de muncă ar merge într-o vacanță binemeritată în apropierea sfinților și, de dincolo de  morminte, să transmită prin faptele bune făcute pe-aici, nemuritoare lecții de trăire. 

Nu, moartea nu trebuie să fie  nicidecum lăsată-n grija saltimbancilor și a celor care fardează strident chipurile vlăguite de viață, moartea trebuie lăsată-n grija rugăciunii liniștite și scurte, în scăldarea unor lacrimi de iertare și speranță, în lumina unor candele ce pâlpâie spre veșnicie și-n milostenia curată, nefățarnică a unor prinoase care nu trebuie să sature spre îmbuibare, ci doar să mângâie spre aducere aminte.

Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii natura îşi trăieşte propria viaţă, murind în culorile prezentului spre a reînvia în culorile nădejdii ce îmbracă cu lumină caldă un viitor la care oamenii  nu vor să mai privească. Mă uit în livadă și văd cu ninge cu frunze îngălbenite, căci s-a pornit din nou un vânt ce le scutură spre cer, ruginite,  și merg la rugăciune, plutind spre asfinţit, săltând a mulţumire.

4 comentarii:

  1. Cu propria moarte m-am împăcat demult, dar a celor care mor prea devreme și nu din vina lor, asta mi-a sfărîmat inima și nu mă voi împacă niciodată.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Privind prin măsurarea anilor trăiți pe-aci, te înțeleg perfect. Punând în balanță însă viața noastră de-aci cu raportare la veșnicia în care eu cred, e mai ușor de înțeles.
      Am văzut copii murind și am participat la slujba lor de înmormântare. Zdrobitor de dureros, iar tu știi bine asta, mă întărește gândul că ei nu au parte de judecată, că nu cunosc toate durerile lumii adulte și faptul că la un moment dat ne vom revedea.

      Ștergere
  2. Viata si moartea sunt doua evenimente cu care ne-am obisnuit, de cand ne nastem pe acest pamant si pana il parasim definitiv intr-o alta lume de apoi, necunoscuta noua, in care sufletul nostru ramane in eternitate sau revine pe pamant si se reincarneaza in alti oameni, fapt recunoscut si demonstrat in multe cazuri. Natura, spre deosebire de om, traieste o altfel de viata, o viata foarte lunga fata de cea umana, eterna, dar intrerupta efemer de o moarte aparenta, in timpul anotimpului rece, dupa care revine la viata primavara, renascand cu o forta deosebita, continuindu-si ciclul repetitiv si bucurandu-ne ochii si sufletul tuturor celor care stiu sa-i admire frumusetea. Omul si natura sunt creatii divine, care au aparut pe acest pamant intr-o ordine fireasca, intai natura si apoi, mult mai tarziu, omul, care nu poate supravietui fara natura inconjuratoare, deci aceasta legatura stransa care dainuie de veacuri, asigura prezentul si viitorul vietii pe pamant. Este o filosofie simpla, de care uitam din ce in ce mai des in ultima vreme, parinte Victor !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În mare parte comentariul dumneavoastră surprinde realități de necontestat, dar, din punctul meu de vedere, sau mai corect spus din perspectiva Bisericii, reîncarnarea nu există, acele situații sau cazuri ce încearcă să inducă acest lucru neputând fi argumentate. Desigur, dacă vorbim de trupurile noastre de după înviere e altceva, fiindcă da, după înviere, când va fi un cer nou și un pământ nou, în sensul de preschimbate, și noi (aici vorbesc de cei care au făcut fapte bune) vom reînvia cu aceleași trupuri în care am trăit, doar că nestricăcioase, nesupuse bolilor ori poftelor, cumva, dacă vă este de folos, asemenea trupului lui Hristos de după înviere. Mai mult, natura întreagă va vibra în perfecțiune, viața veșnică fiind un dat și un dar pentru întreaga creație, mai puțin pentru persoanele ce aici au stăruit în rău, în răul neîndreptat.
      Altfel, la gândul că tot ceea ce trăim aici frumos, atât cât putem, este doar o pregustare a ceea ce va fi, socotesc că trebuie să cercetăm mai mult spre cele ale sufletului, fiindcă-i clar, trupul, în timp, este supus perisabilului.
      Mulțumesc frumos de trecere și gând!

      Ștergere