FLĂMÂND ŞI SĂTUL

Am fost şi azi la oraş, mai bine zis în orăşelul în care merg deseori cu problemele administrative inerente, locul în care, de voie, de nevoie, pentru că nu poţi pleca mai departe oricând, îţi faci şi cumpărăturile mai importante. Ăi de staţi în oraşele mari, mulţi, aţi dori să fugiţi de acolo şi stă staţi, cum zic unii prieteni de-ai mei, la „casă pe pământ”, adică nu la bloc. Şi vă înţeleg, căci eu cred că m-aş ofili înainte de vreme dacă aş locui în oraş.

Dar să revenim la cotidian, căci azi, după sănătoasa ploaie de ieri, chit că afară totul părea mohorât, am rezolvat treburile imediat. Ba chiar mă miram în sinea-mi cum de nu m-am întâlnit cu nimeni să mă ţină de vorbă o juma de oră şi mai ales că n-am stat la coadă pe nicăieri. Aproape că-mi părea şi rău că merg  spre treburile de-acasă şi de la biserică fără nimic palpitant. Numai că Aghiuţă, şi el cunoscător al gândurilor omeneşti, n-a stat locului, aşa că... .

Mi-am plătit la casă cumpărăturile, culmea, primul la casa ce se anunţa a se deschide,  căci la cealaltă deja erau destui cumpărători la rând, am lăsat coşul la locul lui şi mi-am luat sacoşile pentru a merge la maşină. Ca de obicei n-am parcat în faţă de tot, unde se bulucesc bolizii pentru a parca pe locurile rezervate celor cu dizabilităţi, am parcat mai în spate, că-i loc destul. N-am dat atenţie nici unui şofer cu ştate vechi care mârâia şi pufăia văzând că o doamnă, destul de în vârstă,  nu parcase între linii, ci călcând marcajul, de parcă de asta îi mai ardea săraca, când mintea îi era la cele ce trebuiau cumpărate.

La maşina mea mare tărăboi, gălăgie, nu glumă. Am tresărit niţel, mă gândeam că o fi lovit-o vreunul, mai ales că deja lângă ea parcase o maşină de marfă, din cauza căreia, nu puteam vedea ce se întâmplă. Am mărit pasul şi am văzut  că tot lângă maşina, cel puţin din spate, nu avea nimic. Dacia papuc încărcată cu o tonă de fiare ce era parcată lângă, mi-a dat un pic de fior şi a ţâşnit spre botul maşinii, unde se auzea gălăgia. Şi ce să vezi? Pe capota maşinii mele era întins un ziar, iar pe ziar, bucăţi  de pâine, 3-4 cepe, un  baton de parizer tăiat grosier deja băgat în bucăţile de pâine ţinute în mâini, o bucată de kaiser de care nu prea se atingea nimeni, câteva roşii, câţiva castraveţi, o sticlă de suc de culoare dubioasă şi una de bere la 3 litri. Wow, că ce poţi spune altceva, ori poate Doamne fer’, căci pe lângă masa îmbelşugată erau şi vrei 6 zlătari, bărbaţi şi femei, vorbind cât se poate de tare.

Na belea, că tot zicea că nu s-a întâmplat nimic. Capota daciei lor era săltată, în dreapta maşina de marfă, ei peste tot, iar eu singur cu sacoşile în mână, uitându-mă  blocat ca la alfabetul chinezesc. M-am dat deoparte, m-am învârtit după maşina de marfă, apoi după a lor, m-am apropiat un pic şi mă tot gândeam cum să procedez, nu de alta, dar oamenii erau la masă, şi masa-i masă, nu se cade a deranja pe om, nu? Cât am dat eu două ture pe-acolo, aducându-mi aminte din copilărie de întâmplarea cu jumările, ei s-au sezizat că le dau târcoale şi s-au vorbit între ei. La un moment dat, unul, cu gura plină de parizer şi ceapă, mă cheamă şi-mi zice: „domnu’, domnu’, văd că vă învârtiţi pe lângă noi, dacă vă e poftă, veniţi, că ne face plăcere, avem destulă mâncare”.  Să-mi pice sacoşile din mână, pe de-o parte îmi venea să râd, pe de alta să plâng, că pe-asta n-o mai făcusem, să mănânc în parcarea magazinului, cu  nişte truditori ai fierului şi ai cuprului, parizer, ceapă şi pâine. Şi mi-am adus aminte de cuvintele fariseilor: „de ce mănâncă şi bea învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii”?  „Nu pentru mâncare am dat târcoale, ci pentru că mâncaţi pe maşina mea şi trebuie să plec”, am zis eu. „Aaaa, domnu’, să ne iertaţi, la noi a fiert motoru’ de la greutate şi am zis mâncăm ceva pân’ se răceşte, da’ luaţi ceva, vă rog, pentru deranj”. Cum s-o dai, că tot nu-i bine. „E miercuri, e post, că luam ceva”, am dat-o eu repede. „Domnu’ nu ne refuzaţi, ce, vă e scârbă cu noi”?  Şi mi-am adus aminte, zâmbind, tot de fariseii ce-i cereau socoteală lui Hristos pentru că ucenicii nu posteau cât ei. Şi le-a răspuns lor Iisus: „pot oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti”. Am luat un colţ de pâine, o felie de kaiser şi-o roşioară, le-am făcut ca un sendviş şi l-am mâncat cât şi-au strâns ei ziarul şi bucatele. Desigur, nu m-am săturat, dar cu siguranţă ei au plecat mai sătui fiindcă un român simplu, oarecare, nu i-a refuzat la masă.

Şi zice Scriptura: „sătulul calcă mierea în picioare, iar flămândului tot ce este amar (i se pare) dulce”.