CÂND SOARELE SĂRUTĂ MAREA

Vară, soare, nisip, valuri, umbrele şi şezlonguri, soarele ce sărută marea, toate sub un cer senin, brăzdat uneori doar de aeroplanul ce face reclamă la seminţe, un cadru arhicunoscut multora dintre cititori, un cadru care, aparent, n-ar aduce nimic surprinzător la orizont, nici măcar epava vreunui vas scufundat în mare pe vremea când încă nu se inventase paharul de plastic, de altfel cea mai întâlnită „plantă” de pe litoral,  răsărită pe fiecare covor de iarbă format din chiştoace de ţigări.

Abia ieşit din apă, încercat cumva de o foame ce încă nu-şi arăta colţii, având, desigur, o săţioasă pungă de pufuleţi lângă mine, încercam să iau pulsul plajei, pentru că nimic nu este mai fascinant decât să observi cum oameni pe care nu-i cunoşti, de a căror profesie nu ai habar, se omogenizează într-o armată de plătitori de şezlog pentru a fi cât mai aproape de apă, dorind să devină anonimi taman pentru a putea fura soarelui cât mai mult din lumină şi căldură, spre a smulge mai târziu, de la cei apropiaţi ori de la colectivul de muncă, aprecieri şi laude pentru bronzul sănătos şi pentru cura de aerosol.

„Le luăm pe astea două”, hotărî ea, fără ca el să mai apuce să spună ceva, asta dacă-i era cu putinţă, căci geanta cu prosoape şi loţiuni îl ţintuise lângă umbrelă, papucii erau într-o mână, paharul cu bere în cealaltă şi borseta îi atârna pe piept ca o medalie.  În două clipe băiatul cu saltele a sosit. Au căzut papucii lângă şezlong, geanta a fost lăsat degrabă pe o saltea încă neîntinsă iar paharul cu spuma pe trecute era pregătit să fie dus la gură.

„Iubi” (folosit cu majusculă, ca nume propriu), zice ea, „lasă un pic berea, că o să ai timp, dă-mi şi mie cu cremă pe spate”. Ridicându-şi privirea spre cer, bărbatul zice aproape şoptit: „o, Doamne, eram sigur”! Şi lasă paharul cu bere, trecând la întins crema pe spatele soţiei.  Bucuros de isprăvirea sarcinii, trăgând aer în piept, a dat să ia paharul. „Iubi, lasă berea un pic, adu-mi şi mie o cafea de la bar, nu vezi că toată lumea are, hai repede”!  „O, Doamne, asta mai lipsea”, zise el bodogănind şi plecând spre bar.  Parcă a zburat, aşa de repede a sosit, şi-i firesc, cui să-i placă berea încălzită. „Iubi, te rog, mută un pic umbrela, mă bronzez doar pe jumătate, doar n-am plătit atâta să merg acasă cu dungi”. „Ooo, Doamne”, a zis el mai tare, trăgând de umbrelă cu ochii la berea care deja se încălzise.

Aşezat pe şezlongul fără prosop pe saltea, cu paharul în mână, încă nesorbind vreo gură, bărbatul privea cu compasiune către sărmanele tinere de lângă el, care, săracele, probabil că au venit la mare cu trenul, având bani doar de juma de costum de baie, ori şi mai rău, furându-li-se din bagajele în care aveau sutienele, fiind nevoite să iasă aşa pe plaja, trezind empatia în sufletele multor bărbaţi de la malul mării.

„Ce faci Iubi”, întrebă ea, ca şi cum bărbatul ar fi făcut vreun pas greşit. „Dă-mi şi mie telefonul din geantă, s-o sun pe mămica, să ştie că suntem bine”.  „Ooo, Doamne, asta mai lipsea”!  „Hai, lasă, că nu vorbesc mult, abia bei şi tu berea aia, că nu ştiu de ce ţi-ai mai luat-o dacă nu bei deloc din ea”. „Ooo, Doamne”, zice el, „mare răbdare ai”, şi dând să ia geanta, trânti paharul cu bere în nisipul plin de seminţe.

„Ooo, Doamne”, exclamă ea, „ţi-am zis că-ţi face rău berea, uite, abia ai luat din ea un pic şi te-a ameţit”.

Trântit pe salteaua întinsă neglijent pe şezlog, bărbatul priveşte aeroplanul cu reclamă la seminţe. Probabil că va merge la serviciu, după concediu, şi-o să se laude cu minunata lui vacanţă de pe litoral. Un lucru e clar, răbdarea este rodul dragostei, numai dragostea poate trece peste toate, cu răbdare. Apostolul Pavel zice minunat: „de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.  Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.  Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.  Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.  Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.  Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; . Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.

„Iubi, vezi te rog, spray-ul de bronzare l-am luat de-acasă”?

„Ooo, Doamne...”!