PELERIN PE DRUMUL VIEȚII

Ascult Frank Sinatra, „My Way”,  și realizez că-s momente în care, pe drumul vieții, nu-s doar agitarea cu care, poate, mulți mă asociază, viteza cu care mulți s-au obișnuit, ci-s și vremelnicul pelerin pe drumul vieții, pe cărările pe care viteza nu mai are nicio valoare și nimeni nu o măsoară, sunt colindătorul  din ce în ce mai albit de vremuri, copilul ce refuză bătrânețea simțirii spre a trăi o continuă copilărie chiar și-n chinga oaselor ce trosnesc precum vreascurile uscate în focul lacom al zilelor de iarnă.

Trec anii, normal, ăsta li-i datul, și pentru mine, aproape toate aniversările, în special în anii din urmă, sunt deschideri spre cer, sunt porți spre senin, sunt clipe de bucurie și mulțumire, sunt zidire și regăsire, sunt răspunsuri la ecuațiile la care, cândva, în viteză, nu găseam rezultatul corect.

Darul din anul ăsta a fost tot un drum, că năravul din fire greu își găsește lecuire, doar că drumul de-acum, lung și îndelung așteptat, n-a fost în viteză, ci în regăsire, în ciuda miilor de km străbătuți. Am fost, timp de-o săptămână, un pelerin rătăcit într-o bulă de bucurie divină pe cărările bătătorite de sfințenie și sânge dintr-un spațiu în care, cândva, Cerul a sărutat pământul.

Am fost a doua oară în Țara Sfântă, am fost într-un pelerinaj din care am (re)învățat care-i adevărata bucurie și care-i adevărata bogăție. Anul trecut v-am detaliat, destul de succint față de cât de mult mi-aș fi dorit să vă scriu, despre cele văzute. Acum, chiar dacă mă încearcă același sentiment, aproape că nu aș mai scrie nimic, interesul oamenilor pentru astfel de momente e aproape de cota zero, tumultul cotidian, încleștarea ideilor, încrâncenarea în vorbe și aruncatul pietrelor fiind lecțiile cu care cei mari de-acum își cresc copiii, zic ei, spre un viitor mai sigur. Cei mai umblați decât mine știți însă că acestea-s doar modurile prin care încercăm să deversăm propriile angoase în pretoriul celor care judecă fără să cântărească deciziile așa cum făcea odinioară Solomon, înțeleptul rege.

Am zburat în momentul în care în zona aterizării erau alerte de rachete, ar fi fost culmea să mă tem de moarte, știu de prea mulți ani că din fața morții nu poți fugi, așa că... . Așa că din momentul îmbarcării, dincolo de procedurile riguroase, aparent ridicole și radicale, m-am încadrat între cei ce rapid s-au dovedit a-mi deveni prietenii unor momente de viață în care pelerinajul absoarbe toate neajunsurile transformând un grup de oameni într-o familie unită și plină de viață.  

Nu dau detalii despre oamenii cu care m-am însoțit, și e firesc, e vorba de viața lor privată, nici de cea care ne-a organizat totul cu mare purtare de grijă, nici despre ceilalți ostenitori, dar despre părintele David pot spune, în definitiv cine nu-l cunoaște în Israel, care grup nu și-l dorește ghid, cărui om nu i-ar plăcea să-l asculte vorbind despre lucrurile pe care nici 10 ghizi la un loc nu ți le-ar putea spune. Și e firesc, slujește acolo de 30 de ani atât lui Dumnezeu cât și oamenilor, fiind și la altar și-n autocar mereu pregătit să împărtășească „drăguților” din grup toate tainele unor timpuri și locuri din istoria mântuirii.

La Sfântul Mormânt e mereu duhul învierii, neamuri și neamuri din toate colțurile pământului, fiecare după port și limbă, cântă despre înviere, murmură rugăciuni și psalmi așteptând cu răbdare clipa în care, pentru câteva momente, pot intra în locul acela tainic unde ard candelele deasupra pietrei ce străjuiește taina morții și a învierii. Nimeni nu stă mai mult de 30 de secunde, și e firesc, sunt mereu mii și mii de oameni la rând. Eu însă am trăit o mare bucurie, am stat 20 de minute în locul acela sfânt, și nu știu de ce Dumnezeu a rânduit așa, că prea vrednic nu-s, dar vă pot spune că presiunea Cerului nu e povară, e ușurare, lacrimile mele de bucurie și cele ale pelerinilor spălând piatra aceea mare pe care îngerul a dat-o deoparte în noaptea magică a învierii. Și la Golgota la fel, am fost ales spre a sta de strajă până când au trecut toți din grup, apoi iar în alte și alte locuri sfinte de parcă, vorbit, ca pentru zidirea mea, toate puterile cerești deschideau porțile nevăzute ale răbdării spre a ne ușura clipele de așteptare.

Drumul crucii, văzut noaptea, ne descoperă parcă stihiile celor două milenii de la pătimirile omenești cu care Dumnezeu, însângerat  de trădare și loviri, lasă să-i curgă din răni sângele unei iubiri iertătoare ce i-a adus osânda. 

Mă uit cum se duc rândurile și-mi dau seama că deja pe mulți i-am pierdut pe drum în citirea povestirii mele. Aș mai fi spus despre Ghetsimani, despre măslinii încărcați de secole, martori ai vânzării; aș mai fi vorbit despre Poarta de Aur, ferecată deocamdată, cea la care, cândva, toți vom merge; aș fi dorit să mai spun și despre locul Înălțării, despre Eleon,  așa cum, desigur, aș mai fi dezvoltat și despre locurile în care, Maica Domnului, în trecere-ai printre oameni,  lăsat pildă de curăție și curățenie, pildă de smerenie și ascultare. Apoi, era mult de spus despre Samaria cea rătăcită și despre Galileia mult înfloritoare, cea în care Nazaretul, în grotele unor vremuri adăpostea lăcașul bătrânului Iosif, Cana locul cu nunta  mult vestită ori Marea Tiberiadei în oglinda căreia cerul își spală stelele iar adâncu-i acoperă, în sedimente, umbrele trecerii pe-acolo a unor pescari de oameni. Poate că unii și-ar fi dorit să știe și despre Iordan, de ce nu și despre Marea  Moartă, despre Sodoma și Gomora ori despre Gherghesa și Gadara.  Iar Bethleemul, locul în care staulul a devenit altar, ne-a purtat spre închinare în glasul colindelor noastre românești, după ce, ca niște purtători de lumină, am cântat „Hristos a înviat” în ocolirea mormântului celui de Viață purtător.

Am colindat ca un pelerin drumuri și locuri, iar strania pustietate colorată în veșmântului purtat de deșertul Iudeii precum și tristele dar atât de desele baraje militarizate mi-au adus aminte că noi încă avem binecuvântate libertate ca în pace fiind, să putem umbla  și să ne putem ruga pe pământul românesc, verde și plin de viață, oriunde și oricând, dincolo de inerentele încercări ale vieții cu care toți suntem cercetați.

În ultima seară, pe Marea Galileii (Lacul Ghenizaret/Marea Tiberiadei), pe corabia  ce purta numele biblicului Noe, am ascultat toți imnul României, miile de km se scurtaseră, eram în gând cu cei de-acasă (copiii plânși de dorul părinților, soți, soții, părinți) sub același cer, eram cu cei de față într-o singură inimă, eram cu Dumnezeu până-n adâncul sufletului și cu noi înșine, fiecare în parte, în regăsirea tainică a seninului pe care, nu știu de ce, l-am pierdut pe drumul vieții.

Am fost din nou pelerin, un pelerin rătăcit pe drumul vieții, regăsit în căutarea de sine, bucuros de întâlnirea unor oameni minunați, plin de speranță pentru toți cei pentru care m-am rugat, rugător pentru cei care-mi sunt mereu aproape, stăruitor pentru cei care-s în încercări și, peste toate, copilul care-și uită mereu temele nefăcute dar pe care Dumnezeu, ca un blând învățător, îl cercetează cu iubire până când toate-s învățate ca la carte.

Am fost pelerin, da, pelerin pe drumul vieții, primind daruri frumoase daruri de suflet de la cei din grup, primind lumina de la cel ce este Lumina lumii.

p.s  Și câte aș mai fi avut de scris... .

p.p.s Vă las și câteva poze.