COLINDUL LUMINILOR NEAPRINSE

 

În pustia liniștii de-afară, nefirească și aproape tristă, socotind momentul din an în care ne aflăm, doar o ceață rece dă târcoale pe lângă lumina becului de pe stâlp, și se revarsă generos peste capătul de uliță unde locuiesc. E strigător de liniște, în alți ani totul era un zumzet al nopții de Crăciun, era zbuciumul în care, de veacuri, se binevestește nașterea unui Prunc, atunci vestit de păstorii din Beit Sabur, din câmpul aflat la 2 km de Betleemul Iudeii, din locul în care, păzindu-și oile la ceas de seară, au fugit să vadă ieslea în care Cerul s-a unit cu pământul, Dumnezeu făcându-se om pentru a-i reda omului posibilitatea de îndumnezeire, oferindu-i șansa de a depăși starea de chip, iar mai apoi, vestit de cetele de colindători, din tată-n fiu, încât cei ce au fost cândva copii, învechindu-se în zile, să devină bătrânii povestitori ai unei taine pe care, iată, timp de două milenii,  teologii o înrămează-n dogme cu cuvinte alese, iar colindătorii o transmit prin viu grai, cu bogăția cuvintelor rămase din moși străbuni.

Liniște, liniște peste tot, chiar și prin răspântiile prin care, în alți ani, ceata mare de colindători frumoși își striga bucuria și, cu guri însetate, toți din ceată, își sorbeau ceaiurile fierbinți pregătite de gazdele ce nu încetau a-și împărți covrigii, merele, nucile, portocalele, plăcintele și gogoșile purtătorilor de trăistuțe viu colorate. Anul ăsta am tăcut, ne-am ferit și am ferit, am respectat legea cu lacrimi în ochi, e imposibil să faci cete de trei colindători când toată ceata ar depăși o sută de suflete curate de copil, e imposibil să porți masca când la fiecare colț de stradă te așteaptă alte bunătăți, alt ceai cu aromă diferită de cel dinainte și, mai mult decât atât, e greu să strigi din toți rărunchii pe la porțile creștinilor când ai pază pusă la gură. Pe cine ai putea lăsa acasă și pe cine să iei, n-ai strânge oare șuvoaie de lacrimi din ochii celor care i-ai lăsa dincolo de porțile caselor? Anul ăsta n-am fost pe ulițele satului, dar oare, oamenii, oamenii de aici și de pretutindeni, măcar aceia care se declară credincioși, l-au primit în sufletul lor și așa, nevestit?  Și dacă n-au putut ieși pe drum, au cântat oamenii colinde-n casa lor, au îngânat măcar, fie și-n roboteala cotidiană, un colind pe care îl vor fi avut vreodată în mintea seninei copilării?

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”! Cuvinte simple, ştiu, dacă le măsurăm cu aparenta bogăţie a cuvintelor marilor oratori ai lumii; cuvinte banale, dacă le raportăm la promisiunile mai-marilor lumii, dar cuvinte în faţa cărora sufletul ar face plecăciune, şi nu pentru faptul că au fost rostite de îngeri, ci pentru faptul că împlinirea lor dă sens altor cuvinte de care oamenii nu mai ţin cont: „fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Într-o lume în care pacea nu mai este decât laitmotivul sub care se adună irozii lumii de azi pentru a-şi justifica săbiile, din ce în ce mai mulţi parcă, în timp ce adevăraţii făcători şi aducători de pace trăiesc reale războaie interioare în multele piedici ale celor din exterior, se naşte Hristos, pedagogic, an de an, pentru toţi cei care doresc să-şi cânte colinda, pentru fiecare nou născut, într-o lume ce se învecheşte  zi de zi.

Foarte mulţi  se bucură acum, şi bine fac, căci bucuria este o fiică a speranţei, dar să se gândească, să ne gândim toţi de altfel, că în aceste clipe (şi-n fiecare zi din an) sunt şi oameni în suferinţă, sunt oameni care zac în spitale, oameni care-şi petrec pe cei dragi spre morminte, oameni cărora, cel puţin pentru moment, sclipirea celor din jur le este potrivnică, în ei pâlpâind doar o mică flacără de putere, una care trebuie întreţinută, ajutată să nu se stingă, cu un gând bun, cu o rugăciune, cu o uşă deschisă care să aducă pe lângă fluviul lacrimilor de suferinţă amară şi câte o lacrimă mai dulce de bucurie, de nădejde.

Frisoanele neputinței sunt tare dureroase,  știu că nu ne putem ridica la înălţimea îngerească, dar măcar demnitatea omenească să ne-o păstrăm, altfel, vom ajunge să privim spre cer şi spre cei de lângă noi, dorind să ne spunem păsul şi bucuriile într-o lume în care pacea ar aduce bunăvoirea între oameni, dar în care, lanţurile conştiinţei încărcate cu care ne legăm şi zidurile groase ale nepăsării în care ne ducem războaiele, ne vor transforma în necuvântătoare dobitoace, în colindători tăcuţi  şi trişti, pe la porţile vieţii.

 M-aş bucura ca ziua sfântă a naşterii lui Hristos să vă aducă speranţă curată, bucurie sfântă, colindători pe la ferestrele minții, glasuri ori rânduri scrise de prieteni, credinţă fierbinte şi dorinţe bune şi de folos sufletului ce tânjeşte după cele senine şi mântuitoare. Cei ce au postit şi cei ce nu au postit, cei ce se împărtăşesc ori cei care nu pot face asta, cei care cred cu tărie şi cei care nu (mai) cred, fiecare după putinţă, ştiinţă şi dorinţă, să fie mai bun, dacă s-ar putea, asemenea pruncilor senini şi plini de pace. 

E liniște, acum, parcă și cerul, petice, petice, dă semne de liniștire, lăsând loc stelelor să-și facă magia pe bolta magică a nopții de Crăciun, ca și cum, într-un colind magic, din neaprinse lumini, se vestește sfânta naștere de îngerii ce cântă de pe portativul unui cer ce se face staul, în vreme ce noi așteptăm darurile unui Moș de la care cerem din ce în ce mai multă sănătate, liniște și speranță.

Binecuvântări!