CÂND SMERENIA POARTĂ BLUGI

 

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când îmi aduc aminte de prima pereche de blugi, îmi aduc aminte de prima lecție de smerenie, asta în condițiile care, recunosc, la momentul acela nu înțelegeam care-i baiul cu mândria și trufia și de ce smerenia, deși pare umilință, nu poate îmbrăca aceleași haine ca aceasta. Și nu că nu știam teorie, că citisem oarece rânduri despre toate, ci pur și simplu în mintea tânărului de-atunci unele lucruri neexperimentate temeinic, încă-și căutau înțelesul nu prin sinonime, ci prin practică.

Altfel, înainte vreme, blugii nu se găseau pe la orice colț, au apărut timid pe la câte o persoană, mai apoi cărați cu portbagajul de prin te miri ce țară și, la un moment dat au umplut pământul cu sute de modele. Dar prima pereche, aia pe care o doream și eu ca orice tânăr, prima pereche a avut un impact anume, atât asupra minții, cât și a sufletului, că de trup ce să vă spun, i-aș fi purtat toată ziua, chit că, recunosc, nu i-am cumpărat de noi, i-am primit de la cineva care-i purtase un pic, chit că asta, la acea vreme chiar nu conta, drept dovadă că pentru a te făli nu contează câte concesii ori compromisuri faci, ci cum crezi că vei apărea în fața celorlalți, a celor de la care vrei  laude.

Vasăzică, trufia, această fariseică purtare, nu  e nimic altceva decât combinația dintre ceea ce ți-ai dori să fii ori să apari înaintea celorlalți, și sentimentul de frustrare că nu se întâmplă asta, de unde și bătaia cu pumnul în piept ca cea a fariseului din Evanghelie, care nu avea alt scop decât a se scoate pe sine în  evidență cu cele făcute, de altfel nimic afară din comun, decât cele pe care în mod normal trebuia să le înfăptuiască.

Blugii, de-o culoare bleu nedefinit, cu câteva fâșii de piele maro rânduite de designer destul de elegant, i-am îmbrăcat prima seară la discotecă și apoi a doua zi la biserică. Ce contrast, nu?  Cam da, dar ideea este că atunci, fălindu-mă în sinea-mi trufașă, deh, cine mai era ca mine, am ajuns la momentul  în care trebuia să îngenunchez și, recunosc, m-a tăiat un gând dureros: cum să stau în genunchi cu blugii, adică dacă cumva se vor toci, păta de vreun bob de ceară pierdut pe lângă strană ori cine știe ce altceva? Știu, vi se pare puerilă gândirea, dar atunci, pe vremea în care nu-i găseai, chiar era o problemă. Și când te gândești că doar cu o jumătate de oră înainte cântasem  stihirile ce deschid vremea Triodului: „uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă  (a mâna) duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale”, apoi „la mulţimea faptelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii, ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ţie: miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta”! Fariseul sta drept, se ruga trufaș, respectând litera legii ridiculiza duhul ei, era prea puțin important pentru el, dacă nu chiar jenant, să coboare între cei mai de jos, să vină în spate, să îngenuncheze, locul din față îi venea ca o mănușă, de-acolo credea că Îl poate privi pe Dumnezeu drept, iar Creatorul să-i dea dreptate.

Nu mi-am murdărit blugii în biserică, dar i-am sfâșiat într-un gard la un moment dat, pentru că de multe ori încercarea de a scurta un drum nu  presupune doar poteci ferite, ci și obstacole nebănuite, pe-acolo ne pierdem de multe ori în viață părți din lucrurile cărora le dăm prea multă importanță, uitând că haina, deși se spune că-l face pe om, nu-i decât acoperământul cu care, de multe ori, încercăm să ne deosebim de ceilalți.

Eu lecția mi-am învățat-o de-atunci, în mod practic, chiar dacă, recunosc, există multe momente de încercare și cădere. Am realizat că în viață, de smerit de poți smeri singur, de umilit nu e nevoie, fiindcă umilința e altceva, plus că nici nu e nevoie să încerci să te umilești singur, sunt convins că-s destui cei care, cu mult zel,  și-ar dori să te umilească.

Altfel, fariseica trufie poate defila în pielea goală, ca-n povestea cu hainele împăratului, fără să-i pese  de ceilalți, văzându-se doar pe sine, în vreme ce „inima înfrântă și smerită”, în orice vreme și loc, poate îngenunchea fără clipire chiar și când poartă cele mai curate haine. Înveți asta nu când ai prima pereche de blugi ultima modă, ci văzându-te cu aceștia rupți în ultimul hal.