PORCARUL

 

„Tată, am greşit la cer şi înaintea ta"! Acestea sunt cuvintele grăite de fiul risipitor către tatăl său la întoarcerea din ţinutul păcatului, din îndepărtata ţară a plăcerilor trecătoare unde banul se cheltuie  pe dezmierdări şi timpul curge împotriva veşniciei. Multe sunt pildele spuse de Mântuitorul Hristos, dar unele dintre ele parcă anume sunt spuse şi scrise, încât de multe ori zic că Domnul ştia sigur că printre cei ce vor citi se va găsi şi un păcătos ca mine. Şi zic asta cu simţ de răspundere, ştiind (a)plecarea omului spre cele rele, încă din tinereţile sale, de cele mai multe ori, din lipsa unei minţi coapte în rugăciune şi a unui trup smerit prin postire. Vă mărturisesc,  asemenea fiului risipitor sunt şi eu. Mi-am cerut şi primit de la Dumnezeu averea (mintea și sănătatea) şi cu ea, nesocotind bogăția libertății primite, în loc să-mi înmulţesc talantul, am pribegit pe cărările vieţii urmărind frumuseţile lumii, gustând din plăcerile ei, ascultând la poveştile rele ale oamenilor, judecând pe cei care caută dreptatea, fără să înţeleg pe cei neştiutori, smerindu-mă în mândrie falsă şi mergând înaintea sfântului altar zdrelit, zdrenţuros şi mocirlit, crezând că mi se cuvine de drept tot ce-mi doresc, că deh,  pentru asta m-a făcut Dumnezeu. 

Vă spun drept că de multe ori am imitat pe fratele cel mare din pildă, privind cu invidie pe cei care reuşiseră să-şi recunoască păcatul, poftind la iertarea pe care ei au primit-o, râvnind la curăţia/curățenia cu care ei se apropiau de potir pentru că se căiseră din inimă pentru cele săvârşite, fără să mă gândesc măcar că și pentru mine Dumnezeu păstrase toate cele bune, toate acele lucruri de care eu mă foloseam şi pe care nu le apreciam. Nu m-am gândit o clipă că Tatăl, Dumnezeu cel ce venise să-l caute pe cel pierdut, aştepta momentul în care fiul risipitor se va întoarce să guste pâinea de pe masa mereu pregătită, să guste din viţelul cel gras, vițelul jertfit pentru bucuria reîntoarcerii către casa părintească. Căci să fim sinceri, fiecare din noi și-ar dori să mănânce din roșcove, în definitiv ele-s dorințele cele mai ascunse și poftele neîmplinite, doar că, bag seama, ele-s rânduite porcilor, nu oamenilor. Pentru care motiv, ne întoarcem de multe ori la locul cel dintâi, dar ne întoarcem din interes, foamea ne animă, ceea ce nu înseamnă că nu suntem primiți, ba da,  de fiecare dată, din iubire, din foamea de iubire

Azi, când scriu aceste rânduri, cuget la ce a făcut Dumnezeu Tatăl pentru mine şi ce n-am făcut eu pentru El. Mă uit la icoana răstignirii şi privesc la palmele mele. Palmele mele nu poartă semnele cuielor, dar deseori poartă trupul lui Hristos în întregime, în chipul Sfintei Împărtăşanii, şi mă cutremur gândind că sunt nevrednic a purta în mâinile mele pe Cel ce ţine universul în palma Sa.

De multe ori, când poate îmi doream să mănânc din roşcovele porcilor, din mâncarea celor ce nu fac voia lui Dumnezeu, când îmi doream să fiu ca ceilalţi, uitam de Cer, era uşor să fii fiu risipitor, era plăcut, era odihnitor. Azi, când privesc în urmă, nu mă mai ia somnul la gândul că perfida moarte mă putea găsi în starea de porcar, de călăuzitor al animalicului din firea umană, când eu, de fapt, trebuie să fiu păstor al oilor din turma de Dumnezeu încredinţată.  Ridicarea și întoarcerea înseamnă libertate, slăbiciune fiind, culmea, taman fuga, dorul de ducă, stările în care credeai că poți face ce vrei și poți fi cine dorești.

Apoi, la un moment dat, văzând cum darurile/talanţii se împuţinează, cum timpul trece și hrana e pe sfârşite, am început să-mi revin, să-mi vin în fire, aşa cum spune Evanghelia.  De atunci alerg la altar cu frică şi cu dragoste ştiind că Hristos mă aşteaptă cu aceeași bucurie ca să Se jertfească liturghie după liturghie pentru mine, dar şi pentru tine, cel care citeşti, pentru tine cel ce vii la biserică, pentru tine cel ce nu vii sau poate vei veni vreodată la casa părintească, unde Tatăl ne aşteaptă nu ca pe nişte slugi, ci ca pe fiii săi pierduţi şi aflaţi, morţi şi înviaţi.

Gândul meu de azi nu e o predică, căci la predică vă aştept duminica, vă aştept alături de Hristos şi de prietenii săi, sfinţii, îngerii şi oamenii care vin să guste din pâinea împărăţiei veşnice. Gândul meu de azi este o meditaţie a condiţiei mizere în care de multe ori m-am regăsit, târât cu voia mea sau nu, departe de locul în care mereu este o masă întinsă, ce tainic poartă-n ea căldura părintească.

Și da, poate veți zice că nu e drept că se iartă multe și se judecă puțin. Când un om e pe patul morții, fie și sufletește vorbind, dar nu numai, nu judecata trebuie să primeze, ci mila și iertarea. Un medic bun, înainte de a opera, nu-și ceartă pacientul, nu-l judecă pentru că a abuzat și s-a îmbolnăvit, ci-l întărește spre vindecare, bucurându-se că și-a recunoscut boala, pentru ca abia mai apoi, când suferința a trecut, să urmeze cercetarea. 

Altfel, judecata lui Dumnezeu e asemenea judecății oricărui părinte, adică plină de iertare până în adâncul cel mai curat al inimii. Că greșesc, știu, că am căderi, recunosc, dar simt că ridicările, așa, chiar și fără vlagă, sunt primul pas, cel mai important, în drumul către „acasă”.

„Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic...”!