miercuri, 13 octombrie 2021

LA RĂSCRUCE DE DRUMURI

 


În miile de paşi făcuţi în urma maşinii de tuns gazonul pot ţese fel şi fel  de gânduri în scenarii ce uneori frizează ilarul şi, alteori, ating doar suprafaţa unor adâncimi sufleteşti în care, recunosc, mi-e frică să mă afund, frica aceea pe care o ai în momentul în care intri în camera unei bătrâne ce-şi pune cea mai de preţ cusătură pe jos, iar tu, uitându-te la bocanci, constaţi că noroiul cotidian de pe ei ar lăsa nişte urme ce nu se vor spăla niciodată. Şi nu, nu despre gazonul din curtea bisericii vreau să vorbesc, ci despre răscrucea unor drumuri care, în întretăierea lor, duc în acelaşi loc, spre (a)casă. Spune Ion Minulescu,  într-o poezie:

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –

Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,

Iar El urca surâzător spre ea!...

Rezemat cu mâinile de ulucile rectangulare şi ascuţite ale gardului, într-un respiro nemeritat, mă tot uitam la bătrânul care, în ultima oră, deja făcuse trei ture pe un drum ce părea că se înfundă undeva. La prima vedere am gândit că nici nu mă cunoaşte, treningul şi şapca camuflându-mă binişor de vântul ce tot da târcoale pe la colţurile bisericii.

Fusei la un loc (teren)”, zise el, rărind paşii, „am fost să-l văd, că-l am de la tata”. De trei ori într-o oră să mergi la un loc, poate chiar de 10 ori într-o zi pe un drum ce odinioară ţi se părea cunoscut, pare mult, dar atunci când nu-ţi mai găseşti locul într-o lume fără sens, ai tendinţa să mergi spre originile în care, măcar şi pentru o vreme, ştiai că ai un loc în care plăsmuirea sângelui se alinia la startul primelor bătăi de inimă.

Şi ne-am oprit la jumătatea scării

Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării

Săgeţile perechilor de ochi, ca de-obicei –

Ah! ochii Lui cum semănau cu ochii mei!

Drăcovenia aia ce e”, întrebă bătrânul arătând spre maşina de tuns, ca şi cum ar fi dorit să mustre prezenţa ciudatului obiect în curtea bisericii. Şi când a auzit că-i maşină de tuns iarba şi-a dat pălăria spre ceafă şi, oprindu-se, a exclamat: „să trăiască acu’ taica mare, să vadă minunea. De la el am învăţat să cosesc, să bat coasa şi să pun coporâie (coada coasei). În '32 m-am tăiat în coasă, la loc (teren), maica mare mi-a zis că n-a rămas o litră de sânge în mine”. Am zâmbit senin, peste timpuri cumva, gândindu-mă la felul în care bătrânele de-atunci, călite prin război, rămăseseră marcate de sângele văzut, amplificând cantităţile numai cu gândul la tinereţile scurse prea devreme prin crăpăturile avide ale pământurilor brăzdate de obuze.

Acum ceva zile am fost să donez sânge, nu prima dată şi, cu siguranţă, nu ultima. Pe de o parte gândul că-s oameni pentru care o picătură de sânge e la fel de vital ca o gură de aer, pe de altă parte pentru că, deşi nu perfuzabil, acum 2000 de ani, într-o tainică grădină, hristicele picături de sudoare, rod al fricii omeneşti în care se deşertase toată durerea lumii, s-au făcut picături de sânge pe care pământul le-a primit însetat, şi că, pe-o cruce, fără a avea garou pus ori tensiune luată, într-o pironire inumană, sângele dumnezeirii a curs pentru ca noi, cei încătuşaţi în prejudecăţile unei lumi livide, să nu uităm că sângele, seva vieţii fizice, are aceeaşi culoare, aceleaşi proprietăţi şi-n venele românului ortodox, şi-ale americanului eterodox, şi-ale ultimul băştinaş animist din zona amazoniană. Când susţii viaţa, de poţi, gândeşte-te ce spune Cuvântul: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. Să-ţi dai sufletul pentru cineva e dumnezeiesc, dar o picătură de sânge, pentru cineva, poate fi primul pas pe care-l poţi face spre dumnezeire.

Mă duc să văd locul ăla”, zise bătrânul, plecând uşor, cu paşii număraţi, pe drumul acela pe care, cine ştie, la un moment dat, se va reîntâlni cu începutul.

Mi-a fost marcat drumul spre casă, spre amuzamentul multora, şi poate că-i firesc. Cei mai mulţi dintre noi nu ne-am rătăcit niciodată pe drumul spre casă,  recunosc însă că mi-e frică însă să nu-l rătăcesc pe cel  care mă duce spre acasă.

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –

El cobora solemn din conştiinţa mea

Iar Eu urcam surâzător spre ea!...

 

8 comentarii:

  1. Parinte, multumesc.
    Sa va ajute Dumnezeu sa ne scrieti cald si frumos, asa ca acum, mereu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc frumos și eu de trecere, cuvânt și apreciere!
      Spor la cele bune!

      Ștergere
  2. Ziua buna la casa ta, Padre! Dacă si tu te temi...
    Mi-era dor să te citesc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă tem și eu, da, măcar cu acea sfială pe care o ai când intri în casa unei bătrâne ce ți-a așternut pe jos cel mai bun covoraș al ei și nu vrei să-i murdărești nicidecum.
      Eu sunt la clasa 0 a scrisului, tu, alți prieteni de-ai mei, ați depășit de multă vreme clasele superioare.
      Zi faină la casa ta, Tiana!

      Ștergere
  3. Nu mai obligatii oamenii sa se vaccineze Antihristilor https://youtu.be/8DVTLsUDRS0

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu știu ce are donarea de sânge cu vaccinarea, eu vorbeam despre cu totul altceva în postarea mea, dar e mai simplu să te uiți la o poză decât să citești textul.

      Ștergere
  4. Minulescu e atât de profund uneori în versurile sale.
    Mi-a plăcut cum ați legat poezia de poveste.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu mi-am propus să fac o legătură aparte între stiluri, doar mi-am depănat povestea având drept stâlpi versurile folosite. Că ai observat asta e darul tău.
      Mulțumesc frumos, Loredana!

      Ștergere