luni, 30 august 2021

ÎȚI TAIE POPA LIMBA



Citesc de ceva ani prin virtual, parcă din ce în ce mai des în ultima vreme, despre românii care, plecați peste hotare, nu doresc să-și învețe copiii limba maternă. Majoritatea spun că n-o să le fie de folos niciodată odraslelor lor „limba vechilor cazanii”, că le e de ajuns să știe limba țării în care trăiesc, eventual, după caz, oricare altă limbă, alta decât ce străbună. E drept, alegerea le aparține, nu spre a lor judecată scriu aceste rânduri, ci spre aducerea aminte a unor timpuri în care, pentru limba asta românească, alții, adică cei pe care-i numim strămoși, au luptat și s-au străduit ca-n trecerea timpului să o armonizeze în așa fel încât orice strofă, orice gând, orice poveste și cântec să intre în mintea și sufletul celor ce le rostesc ori ascultă, făcând să vibreze fiecare colțișor al ființei.

Sincer vă spun, mi-e greu să înțeleg cum acești copii, fie și foarte rar, se descurcă în vorbire (telefon, internet, vizite) cu cei rămași în țară, de cele mai multe ori bunicii lor. Și mai mult, cum să reușești vreodată să citești pe Creangă ori pe Eminescu într-o limbă străină, tu fiind român, încercând să înțelegi scrierile lor, fie și-n cele mai fine traduceri, câtă vreme dulceața, acuratețea și tâlcul anumitor vorbe nu pot fi deslușite decât vorbind limba noastră, cea despre care poetul Alexe Mateevici spunea că-i „graiul pâinii, când de vânt se mișcă vara; (ce)-n rostirea ei bătrânii, cu sudori sfințit-au țara”. Sau poate unii vor fi zicând, cum mi-a spus cineva mie, că au fost și mari români care, plecând din țară, n-au mai scris în limba română, cu trimitere la Emil Cioran, desigur. Dar cei mai mulți uită că Cioran rămâne apatrid (lipsit/fără patrie) tocmai pentru că legislația franceză, cel puțin în vremea sa, în cazul în care ar fi acceptat să devină cetățean francez cu acte, i-ar fi trecut toată opera (inclusiv cea scrisă în limba română) în dreptul cetățeanului francez, motiv pentru care el rămâne lipsit de patrie până la sfârșitul vieții sale, scrierile sale făcând parte acum, dincolo de literatura universală, din istoria literaturii ambelor state. Mai mult, zice-se (eu nu am o sursă sigură), că în ultima parte a vieții, alzheimer-ul, această cumplită boală, l-a făcut să uite limba franceză, vorbind doar română, spre disperarea personalului medical care nu se mai înțelegea cu el. Cumva, premeditat, tot Cioran spunea că „să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum ai trece de la o rugăciune la un contract“.

Și cum zilele trecute am avut o discuție mai mult decât interesantă cu câțiva oameni din sat, puși pe întrebări iscoditoare pe această temă, să vă spun și cu tăiatul limbii, desigur, trimitere la zicala „îți taie popa limba”, atât de des folosită și întâlnită, mai ales atunci când părinții ori bunicii doresc să-și sperie copiii micuți pentru te miri ce boacănă făcută. Că poporul nostru a fost călcat de neamuri peste neamuri de-a lungul timpului nu mai e o noutate, doar că unele lucruri nu sunt cunoscute cu de-amănuntul de tot românul. Dimitrie Cantemir, în cartea sa Descriptio Moldaviae, spune că slavii, în dorința de a impune limba slavonă în cult și vorbire, obligau mai ales pe preoți, prin popii lor (popă este un cuvânt de proveniență slavonă, popŭ)[1] să impună credincioșilor să vorbească slavona, implicit toate slujbele să fie în slavonă. Cei care nu se conformau erau pedepsiți prin tăierea limbii[2] uneori la această pedeapsă fiind supuși și copiii, lucru întâlnit și cu câteva secole înainte de domnia lui Cantemir, de data asta  în spațiul unde s-a format Țara Românească, în vremea dinastiei Asăneștilor.

E bine să știi o limbă străină, e minunat să poți vorbi în mai multe limbi, asta înseamnă perseverență, studiu și răbdare, dar peste toate, a cunoaște limba înaintașilor tăi, chiar dacă ea s-a cizelat în timp, este o datorie de suflet. „Înviați-vă dar, graiul, ruginit de multă vreme, ștergeți slinul, mucegaiul, al uitării 'n care geme”. Da, poetul surprinde perfect faptul că, de multe ori, prinși în mirajul cuvintelor străine, uităm multe cuvinte românești, pierzând în acest fel, zic eu, posibilitatea de a face o sărbătoare din fiecare propoziție rostită.  Nichita Stănescu surprinde acest spațiu al cuvintelor românești într-o patrie, alta decât cea de țărână, mai mult, îi dă o dimensiune aparte spunând că „a vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”.

Azi, slavă Domnului, nu mai vine nimeni să ne taie limba, suntem liberi s-o vorbim și să o scriem în orice colț de țară și de lume. Fără a vă lăsa impresia că vin cu vreun mesaj de patriotism dus la extrem, vă spun că nu, nu e obligatoriu, trăind pe meleaguri străine, să-ți înveți copiii limba română, nu-ți impune nimeni asta, dar mi se pare trist ca vreodată, aceștia, revenind fie și pentru scurtă vreme pe pământul românesc, să nu fie în stare să citească epitaful de la căpătâiul celor ce le-au fost strămoși, să nu perceapă mesajul unei doine ori să nu simtă dorul de a cunoaște și istoria nescrisă a unui spațiu plin de istorie.

În acest spațiu românesc în care moștenirile se lasă cu „limbă de moarte”, pentru cei care încă se bucură la vederea unor litere care,  atent adunate formează cuvinte și fraze ce zidesc minți și suflete, nu-mi rămâne decât să-l las  pe Caragiale să-și spună urarea, nu de alta, dar e la fel de actuală și acum ca atunci, va fi la fel de vie și peste vremuri. „Trăiască frumoasă şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”.



[1] https://dexonline.ro/definitie/pop%C4%83, accesat 30.08.2021.

[2] https://ro.scribd.com/read/503600756/Descrierea-Moldovei#, accesat 30.08.2021.


9 comentarii:

  1. Parinte, suntem de multi ani dusi de acasa si romana o vorbim acasa ca o stapanesc mai bine, dar da, cunosc multi ce au renuntzat la romana si nu ii judec, e greu a tine mintea in mai multe limbi si nu toti au aceleasi capacitati iar efortul de adaptare impune si sacrificii. Sunt multi care nu au reusit sa se integreze si sufera enorm (ca nici nu sunt in stare sa se mute inapoi). E o alegere, e important sa acceptam aceste alegeri chiar daca nu sunt de acord cu ele, oamenii ceilalti aleg din lipsa de ocazie sau alternativa vizibila...un dar ce eu il am si multumesc zilnic lui Dumnezeu pentru asta.
    Nici copila din dotare nu citeste in romana carti sofisticate, ii vine mult mai firesc sa citeasca potrivit varstei ei carti in limba curenta iar regionalismele si combinatiile artistice literare sunt un efort si pentru multi adulti din ROmania. Bine, Creanga sau Eminescu nu ma vad dand niciunui copil din ziua de azi, au limbajul de lemn si inadevat vietii cotidiene si nu le vad un plus valoare imediata (mai ales ca mie nici nu mi-au placut), dar mai am oleaca de rabdare si Cioran, Eliade, Norman Manea si inca ceva nume o asteapta in biblioteca, alaturi de Jurnalul Fericirii. Carti ce sunt apreciate si in alte limbi. Daca o sa fie prea profund pt nivelul ei (desi fara falsa modestie, e fiica mea), scot pe Dan Lungu si pe Filip Florian sau Hanul lui Manuc al, sa vada intr-o nota amuzanta anii de altadata in Romania. Si sigur mai gasesc altele dar nu mai vine nimic acum in minte.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poate că da, e greu să ții minte mai multe limbi, dar să uiți limba maternă nu ține de greutatea acestei putințe mintale, ci de însăși ființa omului. Poți uita unele cuvinte, dar să uiți să te exprimi (chit că piezi accentul) mi se pare cu neputință.
      Ooo, și nu, nicidecum Creangă și Eminescu nu folosesc limbaj de lemn, Creangă e original și Eminescu e genial, cel puțin Eminescu are o versificare ce e unge pe suflet. Așadar, fără a spune că trebuie să faci presiune, e alegerea voastră, cum spuneam, nu trebuie doar să perceapă rândurile, ci să le și simtă, să-i fie drag, să se regăsească în personajele descrise. Taman de aceea unii scriitori nu sunt cunoscuți în alte limbi, pentru că traducerile, cât ar fi de bune, nu pot fi la fel de bogate precum originalul. O carte tehnică e simplu de tradus, o descriere geografică ori un text de presă la fel de lesne, dar povestea și mai ales poezia... .
      Altfel, un gând bun, românesc, de aici de departe, dar aproape sufletește.

      Ștergere
  2. Nici nu mai știu de câte ori m-a amenințat mama cu ,,îți taie popa limba”! :))) Dar da, psihologic vorbind, chiar dacă trăiești într-o altă țară decât cea de origine, oricât de fluent vorbești limba, creierul procesează totul înțâi în limba maternă, apoi translate.Cât despre copiii născuți acolo, să facă bine să-i învețe pe bunici cum se utilizează google translate, mai învață și ei câte ceva, că doar suntem în programul România educată. :))))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Râzi tu, râzi, dar nu e de râs, e de (aproape) plâns. Corect, întâi gândești în limba maternă, e baza, indiferent cât ai dori s-o ștergi, rămâne imprimată, e prima care se așterne pe curatul minții în copilărie. Copiii născuți acolo, dacă nu primesc un imbold de la părinții lor, clar, nu vor tinde niciodată spre învățarea limbii române, mai ales dacă în casă nu se vorbește nicidecum românește. Google translate traduce și el, sărăcuțul, dar pe bunici mai rău i-ar băga în ceață, căci traducerea nu se pliază decât pe ceea ce se dorește a fi oficial, regionalismele sunt greu de prins în circuit.

      Ștergere
  3. Padre, eu nu stiam de expresia cu taiatul limbii :))) Aceste randuri sunt un omagiu tare frumos adus limbii romane, eu iubesc aceasta limba si desi, schimbarile si cotidianul o mai truncheaza, ramane limba materna, o mostenire pana la urma lasata din generatie in generatie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Normal că nu știai de vreme ce ai fost copil cuminte.:)) Altfel, da, tindem să folosim multe cuvinte, de obicei „englezim” propozițiile cu fel și fel de cuvinte inserate printre cele românești. Apoi, clar, și eu mă străduiesc să vorbesc/scriu corect, nu-mi iese mereu, dar măcar mă străduiesc.

      Ștergere
  4. Buna dimineata, Padre!
    Argumentat cu bun simt, fara impunere sau dojana. Elegant si subtil, asa cum ti-e felul!
    Zi cu bucurii!



    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am încercat și eu, Gabi, nu știu cât de bine mi-a ieșit. De scriere zic, că de subtilitate mă fac că n-am citit nimic. :))
      Toate cele bune și la casa voastră frumoasă!

      Ștergere
  5. N-am mai fost de mult pe aici, dar ca intotdeauna e o plăcere să-ti citesc blogul. Cata dreptate ai cu păstrarea moștenirii lingvistice! Da, e firesc ca atunci cand ai ales să îți duci traiul pe alte meleaguri să inveti limba și obiceiurile locului. Nefiresc ar fi să nu o faci. Dar de aici pana la a uita limba în care ai fost crescut, sau a nu dori să îți înveți pruncii să vorbească limba în care tu ai spus primele cuvinte, e cale lunga.
    Si să știi ca imi amintesc și eu de povestea cu taiatul limbii. În satul bunicii, era folosită ca armă împotriva minciunii: să nu minți, ca daca o faci, iti taie popa limba. Ce nu mai stiu, e cât a durat pana am început să ne întrebăm cum afla popa ca am mintit 🤭

    RăspundețiȘtergere