CÂND BILANȚUL NU STĂ ÎN BALANȚĂ

 

Stă finalul  de an într-un capăt de ață, se scurge nevăzut și nebăgat în seamă, speriat cumva, în trista-i despărțire, de petardele ce vor să facă intrarea unui an nou, zicem noi, toți, mai bun ca cel ce se duce în statistica unei  istorii ce încă se va scrie. Și-apoi, ăsta-i rostul timpului, să împartă clipele, zilele și anii în părți pe care noi să le trăim bine sau rău, părți pe care le-am dori uitate ori repetate, toate într-un bilanț ce presupune, desigur, și-o balanță, în care să cântărim plusurile și minusurile unor irecuperabile momente ale vieții.

„Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit”.

Trăim vremuri ciudate, vremuri în care, deși totul pare a fi vizibil, se fac din ce în ce mai multe lucruri în ascuns, la suprafață fiind scoase doar rezultatele ce dau bine în ochii celor care, la fel de fals, se bucură ori apreciază reușita celorlalți.

La final de an se face bilanțul general, pe lângă cele semestriale ori trimestriale, lunare ori, de ce nu, cotidiene cu care-s obișnuiți oamenii moderni. Toți aleargă după cifre care, puse în balanță cu anii anteriori, să fie mult mai mari, cu situații îmbunătățite și cu planuri viitoare care să stoarcă din noi ultima clipă de timp liber rămasă și așa în așteptarea unui moment ce pare a nu se mai ivi. Pe vremuri exista nebunia cincinalului, a planului de arătură, semănat ori te miri ce alte lucruri de înfăptuit într-o societate aflată la limita agoniei dintre libertate și închisoare în propriile vise. Azi, mai moderni,  ne afișăm cu realizările prin oceanul fără de sfârșit al virtualului ce face valuri numai bune pentru cei ce practică surfing printre cifrele obositoare ale unei omeniri căreia nu-i mai pasă de oameni, totul  reducându-se la statistici reci prezentate în aplauzele unor useri ce uzează de butonul like în încercarea de a se face remarcați din mulțimea mută a unor oameni ce poate n-au reușit mai nimic în anul ce-a trecut.

„Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale”. Ce frumos vorbește Ecclesiatul despre adevărata stare de fericire în care ar trebui să ne trăim clipele, și nu, nu că am reuși prea mult, ci taman cu puținul de care dispunem, asta fără a ne uita înciudați pe cei ce aparent sunt pe val, ci doar conștientizând că pe creasta valului ești doar un timp, mai apoi trebuind să cobori la același liman de la care ai plecat, în nisipul ori pământul ce ne face pe toți egali la un moment dat.

În încercarea vremurilor trăim stări confuze, pe de o parte ne-am dori lucruri ori stări ce nu ne-ar folosi decât vremelnic, pe de altă parte blamăm situația în care ne aflăm, ne tăvălim în micimea unor efemere plăceri și dăm cu piciorul unor momente de suflet, respingând prietenii în favoarea funcțiilor, anulând întâlnirea cu Dumnezeu  pentru întâlniri de afaceri, mimând bunătatea în disperarea de a ieși în evidență, devenind sclavii propriilor noastre căutări, terminând totul în singurătatea unor realizări mărețe, străini de oameni și încătușați în propriile căutări neîmplinite.

Știu, e vremea bilanțului, cei mai mulți își aștern pe hârtie, în word sau excel reușitele, măreția unor realizări ce parcă n-ar mai fi fost sub soare. Desigur, majoritatea își încordează mușchii deasupra celorlalți ca și cum fără ei nimic nu s-ar fi putut.  Nu zic, deși sunt tentat, dar a zis-o Hristos, în discuția cu Pilat: „n-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus”, de unde reiese că uităm deseori că pe mintea și puterea noastră suntem limitați, fără ceea ce primim de Sus și, de ce nu, la fel de bine, de la ceilalți, de la cei mai mici deseori, n-am putea (mai) nimic.  

„Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui”?

Bilanțul este o sabie deasupra capului tuturor, e o sabie cu două tăișuri, una care te obligă să ieși pe plus, eventual mai bine decât ceea ce a fost înainte, de multe ori cu sacrificii ale căror urmări nu pot fi niciodată calculate, că pe-astea, de sacrificii zic, nu le mai contabilizează nimeni corect, ele sunt, zice-se, pierderile inerente ale unui război pe care și-l asumă toată lumea. Uneori nu am habar pentru ce alergăm atât, care-i țelul, la ce ne folosește totul când de fapt nu avem nimic și de ce nu reușim să ne oprim din alergare decât în momentele în care, fie ajungem să facem bilanțul altora, fie, și mai grav, să ne fie făcut bilanțul.

Acum ceva zile, trecut prin sat, m-am întâlnit cu una din bătrânele satului, care, e lesne de înțeles, a prin multe finaluri de an la viața ei. Am întrebat-o despre cum se mai simte și ce mai face, iar răspunsul ei simplu m-a luat pe nepregătite, căci ridicându-și ochii la cer, a zâmbit  senin și, la cei peste 85 de ani ai săi mi-a răspuns cu cuvintele unui tânăr: „sunt ok, părințele, de mulți ani sunt așa, am învățat să mă mulțumesc cu ce am, cu ce mi-a rămas,  în sărăcia mea sunt cea mai bogată”.

Suntem sclavii unor bilanțuri ce par a nu se mai sfârși, dăm seama pentru multe și mărunte, ne dorim ca-n prima zi a anului ce vine, cumva, reportul anul precedent, adică a celui ce taman se scurge, să fie cât mai mare, să avem din ce ne înfrupta într-un an despre care nu știm nimic, doar că-și va șterge zile după zile ca și cel ce e pe sfârșite, hrănindu-se cu clipele vieții noastre, prea ușor risipite în lucrarea unor situații pe care ceilalți fie le invidiază, fie le apreciază tardiv, fie le copiază stângaci, totul într-o matematică ce dă mereu cu plus în cele materiale și, din nefericire, cu minus în relația dintre oameni.

Și doar ce-am spus, „toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit”.