PRIETENUL ANEVOIE SE CUNOAȘTE

 

În secolul în care like-ul și emoticonul sunt adevărate pârghii de legătură între oameni, sau poate nu; în era în care filtrele devin, zice-se, posibilități de susținere morală celor cărora nu le (mai) place cum arată și caută cu tot dinadinsul să semene cu idolii lor, mult prea mediatizatele VIP-uri, a căror viață, să fim sinceri, nu cred că e chiar șablonul ideal de urmat, chiar dacă, fiecare, având libertate de alegere, insistă ori abdică de la acest sentiment la un moment dat, în această lume în care prieteniile se numără online, prin mii, zeci de mii și milioane de urmăritori, cei mai mulți oameni, inclusiv cei care-s pe toate paginile, tot aproape singuri sunt, tot singuri vor muri, acel RIP și „nu te vom uita niciodată” devenind doar sloganuri pentru câștigat inimioare neînsuflețite.

Într-o pericopă evanghelică, cunoscută multora, găsim un pasaj în care, patru prieteni îşi duc amicul bolnav înaintea Mântuitorului.  Hristos, văzând credinţa lor, i-a spus slăbănogului: „iertate-ţi sunt păcatele”, primind, desigur, și vindecarea. Vorbind despre prietenii, suntem conștienți, mi-ar plăcea să cred că suntem conștienți că, cei mai mulți au prieteni doar când le este bine, când sunt sănătoși, adică până când nu le mai este bine, când devin săraci ori, și mai rău, bolnavi, când prietenii dispar încet, încet, fiecare cu scuzele sale, devenind străini de trecutul frumos al unor timpuri ce păreau de neuitat, viitorii îndoliați, sincer zic ei, care nu pot ajunge la înmormântare fiindcă „din păcate a intervenit ceva urgent”, postând lacrimogen despre câtă dragoste a trecut prin inima lor cândva, până a se depune pe artere colesterolul cel rău al nesimțirii. 

Într-o altă pericopă, un superior, sutaș, depășit de posibilitatea de a-și ajuta sluga, ordonanța, soldatul credincios ce-i era la fel de aproape ca umbra, cheamă în ajutor pe Dumnezeu, pe Cel pe care, în persoana lui Hristos, nu-L poate chema acasă ,știindu-se păcătos, doar Îl roagă să aducă sănătate, izbăvire celui care, deși îi este inferior ca grad, îl simte ca pe prietenul său, pe el, omul de încredere, aflat pe patul morții. Probabil că alții, de superiori zic, l-ar fi dat afară cu un șut în dos spre a-l înlocui cu alt împlinitor de porunci. 

Așadar, într-un text vedem bolnavul e vindecat datorită credinței prietenilor săi, credința și, de ce nu, credincioșia cu care l-au purtat, cred, nu doar până la picioarele lui Hristos, ci și înaintea doctorilor vremii, cei care, cu siguranță, au încercat să facă tot ce au putut pentru a-l pune pe picioare pe slăbănogitul ce nu a fost șters din lista scurtă a celor ce i-au fost mereu aproape. În celălalt text vedem puterea ascultării, biruința ascultării, cele care au înmuiat inima sutașului care a făcut tot posibilul să-și vadă sluga vindecată. Așadar, să mai vorbim de a vizita pe cel bolnav, de a deveni empatici și în viața reală, nu doar în fața ecranelor, de a dona sânge ori de a-l duce pe cel bolnav, dacă cere (și bine ar fi să facă asta) și la Sfânta Liturghie, să fie în comuniune și comunitate? Cer prea mult, știu, de aceea, să ne gândim că suntem în listele multora, că avem pe alții în listă și, fără discuție, între noi există butonul unfollow, cel care ne ține aproape doar când avem interes, căci în restul timpului suntem departe unii de alții, departe de normalitate, de unitatea în credință și de încredințarea că prietenia nu este instrumentul prin care, cu ajutorul celorlalți, să ne rezolvăm treburile când ne place, ci este puntea de legătură între sufletele și mințile ce rezonează pe același portativ, pe intervalele în care regăsim și note de tristețe, și note de bucurie.

A avea prieteni de conjunctură, adică lingușitori, deschiși la clevetire ori fără niciun scrupul de a se gudura pe lângă cineva doar pentru niște bani, poziții, funcții ori influență, a avea astfel de prieteni e doar o înșelăciune, vor fi primii care te vor vinde, care te vor lăsa să zaci în suferință ori să mori cu zile, cei care, fără să clipească, nu doar că vor depune mărturie împotriva ta, ba chiar vor găsi și alte argumente cu care să te înfunde, firește, doar pentru că li se promite de la alți viitori (aparent) prieteni alte beneficii.

Din nou îmi vin în  minte cuvintele Scripturii, „văzând credința lor” ori, al fel de bine: „nici în Israel nu am găsit atâta credință” din nou îmi aduc aminte că cei care strigau osanale, acum două milenii, celui pe care-L numeau Mântuitor, au strigat la câteva zile cuvinte de acuzare, spre răstignirea unui nevinovat și, odată cu El, ceea ce a însemnat prietenia,  a Lui vindecătoare, a lor, acuzatoare.

Retoric întreb, câți prieteni aveți cu adevărat? Câți prieteni ați putea suna la orice oră, indiferent de conjunctură, care să fie alături de voi la o mare încercare? Câți prieteni aveți care ar sta alături de voi, de ce nu, două ceasuri la rugăciune, căci, să fim serioși, măcar cei care ne declarăm credincioși, în cele din urmă tot la picioarele lui Dumnezeu vom ajunge.

Prietenul adevărat, să fim sinceri, anevoie se cunoaște, la nevoie se arată, în rest, suntem doar distribuitorii unor emoticoane care, deși la prima vedere denotă o prietenie de nezdruncinat, nu-s decât rutinata activitate virtuală prin care ne arătăm trecerea prin pagina unor prieteni, superficiala prezență în viața celor care ne răspund la fel de amical la interacțiuni, căci mulțumim doar unora și le urăm doar altora, pe ceilalți îi băgăm în categoria „tuturor”, adică a celor care din cauza/datorita mulțimii mesajelor, nu le putem răspunde, cei care nu prezintă importanță fiindcă nu au funcții, putere ori notorietate.

Nu degeaba spune Solomon, înțeleptul că „săracul este dispreţuit chiar şi de prietenul lui, pe când prietenii celui bogat sunt fără de număr”, fiindcă nu e nimic nou sub soare și, mai nou, contează doar numărul prietenilor și al urmăritorilor, nu și calitatea lor.

AL NAIBII RĂU, DRACUL

 

Între angelicele închipuiri ce vin din mândrie și nebănuitele lucrări ce vin din smerenia prefăcută nu e prea mare diferență, căci mândria te înalță prin luminarea excesivă a gândurilor ce par a veni din prea multa ta știință  și, la fel de bine,  smerenia prefăcută te ridică prin îngenuncherea de fațadă, prin rugăciunea gurii departe de cele ale sufletului.

Dracii, în cea mai simplistă prezentare, sunt cei care își bagă coada acolo unde lucrurile merg cum trebuie, și nu toată coada, ca să fim preciși la centimetru, ci doar vârful, cât să-și facă loc, exact ca în interesanta poveste cu încurcarea ițelor, poveste pe care, mai mult ca sigur, o știe orice muritor. Evident, dacă am sta de povești, Dănilă Prepeleac ori Ivan Turbincă ne-ar da curaj în lupta cu nevăzutele puteri, am spune că omul e dat naibii, cum zice românul, când îl corconește pe diavol, și că, oricât ar fi dracul de viclean, omul e și mai și, făcându-se frate cu drăceștile arătări pentru a trece orice punte ivită pe drumul vieții.

Spun unii părinți că temnița cea mai  de temut nu e cea în care ți se ia libertatea, ci cea în care te simți bine, nu liber, ci bine, exact starea pe care o definim ca fiind păcat, momentul în care te complaci în gânduri ori lucrări care nu sunt morale, uneori nici legare, dar care ridică pe lângă om ziduri din ce în ce mai înalte, pereții pe care-i ridicăm în săvârșirea răului crezând că nimeni nu ne poate vedea ori atinge.

Gardienii nevăzuți ai momentelor în care oamenii își fac mendrele, dracii, se răzvrătesc deseori la întâlnirea cu dumnezeirea. Ei, apofaticii teologi, care cunosc Scriptura mai bine decât toți sfinții la un loc, ei, stăpânitori ai văzduhurilor în care se duc cu mintea, în slavă deșartă, mai marii lumii, ei, care se fac pernă moale pentru genunchii celor care se târguiesc cu Dumnezeu pentru mizerabile dorințe, ei, geloșii (pe om) diavoli, nu doresc niciodată cu adevărat binele celor care poartă chip divin, străjuind nu doar casele oamenilor, ci și mormintele celor deja mutați de  aici, ținând departe pe oameni de Dumnezeu prin puerile îndeletniciri și, încercând să-l îndepărteze pe Dumnezeu dintre oameni semănând în sufletele bieților muritori, deznădejdea și necredința.

Mă gândeam zilele trecute la disperarea celor care își pierd agoniseala ori pătimesc material. Cei mai mulți sunt demni de milă, nu de a se face milostenie cu ei, ci de compătimit pentru felul în care pun în aceeași balanță ceea ce au cu Dumnezeu, ceea ce sunt cu ceea ce și-ar dori să dobândească. Mare înșelare, căci cei mai mulți, fie au uitat de unde au plecat, fie uită că la un moment dat vor coborî. Alții, în toată alergarea, uită de libertate, arma cu care poți înfrunta nu doar prezentul, ci și viitorul, libertatea fiind, pentru omul modern, fructul oprit și deopotrivă dorit, închis, din fericire, interzis chiar, celor care și-au pierdut libertatea timpului în încercarea de a fi, deopotrivă, atât păstori ai porcilor pe care nici dracii nu-i suportă, cât și stăpâni ai acestora, devenind slugi date naibii ale acelorași draci aparent bine intenționați.

Chinuirea vine înainte de vreme, remușcările tardive și neînsemnatele semne de îndreptare nu păcălesc pe nimeni, mândria și falsa smerenie nu-s ușor de învins, cei mai mulți se îneacă în marea acestor încercări, chiar și pentru ei țărmurile sunt înalte, mult prea înalte ca să poată scăpa în hazardata aruncare din calea judecății.

„Părinte”, mi-a zis o femei într-o zi, „e al naibii rău, dracul, pe mulți drepți ai strâmbat, pe mulți buni i-a sucit”.  N-am contrazis-o, nu sunt nici atât de drept și nici măcar de bun încât să pot desluși multe din tainele dumnezeiești, dar am strâns destulă experiență încât să admit că niciodată nu trebuie să-l subestimezi pe diavol, nici atunci când fals te ridică cu mândria, nici măcar atunci când, în genunchi fiind, ai impresia că deja ai atins cerul.

Al naibii de greu, cum ar zice unii.