Între angelicele închipuiri
ce vin din mândrie și nebănuitele lucrări ce vin din smerenia prefăcută nu e
prea mare diferență, căci mândria te înalță prin luminarea excesivă a
gândurilor ce par a veni din prea multa ta știință și, la fel de bine, smerenia prefăcută te ridică prin îngenuncherea
de fațadă, prin rugăciunea gurii departe de cele ale sufletului.
Dracii, în cea mai
simplistă prezentare, sunt cei care își bagă coada acolo unde lucrurile merg
cum trebuie, și nu toată coada, ca să fim preciși la centimetru, ci doar vârful,
cât să-și facă loc, exact ca în interesanta poveste cu încurcarea ițelor,
poveste pe care, mai mult ca sigur, o știe orice muritor. Evident, dacă am sta de
povești, Dănilă Prepeleac ori Ivan Turbincă ne-ar da curaj în lupta cu
nevăzutele puteri, am spune că omul e dat naibii, cum zice românul, când îl
corconește pe diavol, și că, oricât ar fi dracul de viclean, omul e și mai și,
făcându-se frate cu drăceștile arătări pentru a trece orice punte ivită pe
drumul vieții.
Spun unii părinți că
temnița cea mai de temut nu e cea în
care ți se ia libertatea, ci cea în care te simți bine, nu liber, ci bine,
exact starea pe care o definim ca fiind păcat, momentul în care te complaci în
gânduri ori lucrări care nu sunt morale, uneori nici legare, dar care ridică pe
lângă om ziduri din ce în ce mai înalte, pereții pe care-i ridicăm în
săvârșirea răului crezând că nimeni nu ne poate vedea ori atinge.
Gardienii nevăzuți ai
momentelor în care oamenii își fac mendrele, dracii, se răzvrătesc deseori la
întâlnirea cu dumnezeirea. Ei, apofaticii teologi, care cunosc Scriptura mai
bine decât toți sfinții la un loc, ei, stăpânitori ai văzduhurilor în care se
duc cu mintea, în slavă deșartă, mai marii lumii, ei, care se fac pernă moale
pentru genunchii celor care se târguiesc cu Dumnezeu pentru mizerabile dorințe,
ei, geloșii (pe om) diavoli, nu doresc niciodată cu adevărat binele celor care
poartă chip divin, străjuind nu doar casele oamenilor, ci și mormintele celor
deja mutați de aici, ținând departe pe
oameni de Dumnezeu prin puerile îndeletniciri și, încercând să-l îndepărteze pe
Dumnezeu dintre oameni semănând în sufletele bieților muritori, deznădejdea și
necredința.
Mă gândeam zilele
trecute la disperarea celor care își pierd agoniseala ori pătimesc material.
Cei mai mulți sunt demni de milă, nu de a se face milostenie cu ei, ci de
compătimit pentru felul în care pun în aceeași balanță ceea ce au cu Dumnezeu,
ceea ce sunt cu ceea ce și-ar dori să dobândească. Mare înșelare, căci cei mai mulți,
fie au uitat de unde au plecat, fie uită că la un moment dat vor coborî. Alții,
în toată alergarea, uită de libertate, arma cu care poți înfrunta nu doar
prezentul, ci și viitorul, libertatea fiind, pentru omul modern, fructul oprit
și deopotrivă dorit, închis, din fericire, interzis chiar, celor care și-au
pierdut libertatea timpului în încercarea de a fi, deopotrivă, atât păstori ai
porcilor pe care nici dracii nu-i suportă, cât și stăpâni ai acestora, devenind
slugi date naibii ale acelorași draci aparent bine intenționați.
Chinuirea vine înainte
de vreme, remușcările tardive și neînsemnatele semne de îndreptare nu păcălesc
pe nimeni, mândria și falsa smerenie nu-s ușor de învins, cei mai mulți se îneacă
în marea acestor încercări, chiar și pentru ei țărmurile sunt înalte, mult prea
înalte ca să poată scăpa în hazardata aruncare din calea judecății.
„Părinte”, mi-a
zis o femei într-o zi, „e al naibii rău, dracul, pe mulți drepți ai
strâmbat, pe mulți buni i-a sucit”. N-am
contrazis-o, nu sunt nici atât de drept și nici măcar de bun încât să pot
desluși multe din tainele dumnezeiești, dar am strâns destulă experiență încât
să admit că niciodată nu trebuie să-l subestimezi pe diavol, nici atunci când fals
te ridică cu mândria, nici măcar atunci când, în genunchi fiind, ai impresia că
deja ai atins cerul.
Al naibii de greu, cum
ar zice unii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu