vineri, 7 iulie 2023

AL NAIBII RĂU, DRACUL

 


Între angelicele închipuiri ce vin din mândrie și nebănuitele lucrări ce vin din smerenia prefăcută nu e prea mare diferență, căci mândria te înalță prin luminarea excesivă a gândurilor ce par a veni din prea multa ta știință  și, la fel de bine,  smerenia prefăcută te ridică prin îngenuncherea de fațadă, prin rugăciunea gurii departe de cele ale sufletului.

Dracii, în cea mai simplistă prezentare, sunt cei care își bagă coada acolo unde lucrurile merg cum trebuie, și nu toată coada, ca să fim preciși la centimetru, ci doar vârful, cât să-și facă loc, exact ca în interesanta poveste cu încurcarea ițelor, poveste pe care, mai mult ca sigur, o știe orice muritor. Evident, dacă am sta de povești, Dănilă Prepeleac ori Ivan Turbincă ne-ar da curaj în lupta cu nevăzutele puteri, am spune că omul e dat naibii, cum zice românul, când îl corconește pe diavol, și că, oricât ar fi dracul de viclean, omul e și mai și, făcându-se frate cu drăceștile arătări pentru a trece orice punte ivită pe drumul vieții.

Spun unii părinți că temnița cea mai  de temut nu e cea în care ți se ia libertatea, ci cea în care te simți bine, nu liber, ci bine, exact starea pe care o definim ca fiind păcat, momentul în care te complaci în gânduri ori lucrări care nu sunt morale, uneori nici legare, dar care ridică pe lângă om ziduri din ce în ce mai înalte, pereții pe care-i ridicăm în săvârșirea răului crezând că nimeni nu ne poate vedea ori atinge.

Gardienii nevăzuți ai momentelor în care oamenii își fac mendrele, dracii, se răzvrătesc deseori la întâlnirea cu dumnezeirea. Ei, apofaticii teologi, care cunosc Scriptura mai bine decât toți sfinții la un loc, ei, stăpânitori ai văzduhurilor în care se duc cu mintea, în slavă deșartă, mai marii lumii, ei, care se fac pernă moale pentru genunchii celor care se târguiesc cu Dumnezeu pentru mizerabile dorințe, ei, geloșii (pe om) diavoli, nu doresc niciodată cu adevărat binele celor care poartă chip divin, străjuind nu doar casele oamenilor, ci și mormintele celor deja mutați de  aici, ținând departe pe oameni de Dumnezeu prin puerile îndeletniciri și, încercând să-l îndepărteze pe Dumnezeu dintre oameni semănând în sufletele bieților muritori, deznădejdea și necredința.

Mă gândeam zilele trecute la disperarea celor care își pierd agoniseala ori pătimesc material. Cei mai mulți sunt demni de milă, nu de a se face milostenie cu ei, ci de compătimit pentru felul în care pun în aceeași balanță ceea ce au cu Dumnezeu, ceea ce sunt cu ceea ce și-ar dori să dobândească. Mare înșelare, căci cei mai mulți, fie au uitat de unde au plecat, fie uită că la un moment dat vor coborî. Alții, în toată alergarea, uită de libertate, arma cu care poți înfrunta nu doar prezentul, ci și viitorul, libertatea fiind, pentru omul modern, fructul oprit și deopotrivă dorit, închis, din fericire, interzis chiar, celor care și-au pierdut libertatea timpului în încercarea de a fi, deopotrivă, atât păstori ai porcilor pe care nici dracii nu-i suportă, cât și stăpâni ai acestora, devenind slugi date naibii ale acelorași draci aparent bine intenționați.

Chinuirea vine înainte de vreme, remușcările tardive și neînsemnatele semne de îndreptare nu păcălesc pe nimeni, mândria și falsa smerenie nu-s ușor de învins, cei mai mulți se îneacă în marea acestor încercări, chiar și pentru ei țărmurile sunt înalte, mult prea înalte ca să poată scăpa în hazardata aruncare din calea judecății.

Părinte”, mi-a zis o femei într-o zi, „e al naibii rău, dracul, pe mulți drepți ai strâmbat, pe mulți buni i-a sucit”.  N-am contrazis-o, nu sunt nici atât de drept și nici măcar de bun încât să pot desluși multe din tainele dumnezeiești, dar am strâns destulă experiență încât să admit că niciodată nu trebuie să-l subestimezi pe diavol, nici atunci când fals te ridică cu mândria, nici măcar atunci când, în genunchi fiind, ai impresia că deja ai atins cerul.

Al naibii de greu, cum ar zice unii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu