sâmbătă, 5 august 2023

CU ARAMA PE FAȚĂ

 



 

Sunt foarte mulți cei care se tem de clovni, nu doar copiii se tem, ci și unii dintre adulți, un paradox, dacă te gândești că un clovn are menirea să înveselească pe cei din jur, nu să inspire teamă. Evident, totul pleacă de la mască, nu prea poți avea încredere într-un om cu mască pe față, nici măcar atunci când el se dă a fi cel care îți dorește binele. Trăim vremurile în care nu mai poți avea încredere nici în cei ce nu poartă măști vizibile, darămite în cei care, sub protecția măștii, sub zâmbetul turnat în material, nevăzut, rânjesc ori se încruntă fără nicio sfială.

Fața, chipul, reprezintă cea mai vizibilă parte a corpului uman, fiind cea care, prin părțile ei constitutive, prin așezarea elementelor (definite de biologie)  într-o anumită ordine și armonie, definesc o persoană în cele mai profunde și expresive momente. Mai sunt și animale care au față, seamănă enorm între ele, dar ca omul, să semene și totodată să se distingă atât de vizibil, nu există, pe fața omului distingându-se fără probleme, deseori, și aspecte individuale, intrinseci, până la însușiri ce țin de parte morală, temperamentală ori chiar psihologică.  Una peste alta, mai ales pentru cei care au memorie vizuală, un chip văzut odată nu poate fi uitat o viață, chiar dacă pe urmă vezi mii și mii de chipuri. Fiecare om e unic în felul său, chiar și gemenii așa-zis perfecți, fiind diferiți. Și dacă vorbim de chip, să nu-l confundăm cu chipul divin dăruit omului, care se referă la altceva, teologic spus, la rațiune, voință și simțire, în mod normal îndreptate spre Dumnezeu, dar la fel de corect și cu extindere către cei din jur.

Fețele se schimbă, biologic așa este firesc, trecerea prin timp își spune cuvântul și schimbările, chiar dacă nu le sesizăm în oglindă zi de zi, se observă fără probleme an de an. Problema este atunci când nu se schimbă doar fața (tot organismul), fizic vorbind, ci și fața omului, ceea ce-l definește ca trăire în raport cu sine și ceilalți, de ce nu, cu Dumnezeu. Într-o viață oamenii schimbă multe, unii schimbă casele, alții mașinile, unii își schimbă stilul de viață  (în rău sau bine), alții încearcă să-și schimbe sexul, destui care și-ar dori schimba părinții, dar asta nu se poate, nu mai zic de cei care își schimbă credința, crezul, încercând să-l păcălească pe Dumnezeu doar cu schimbarea de fațadă, câți oare nu schimbă placa după bunul plac, mai nimeni, din păcate, nu se schimbă radical, din interior, schimbând, precum lupii, doar părul, rămânând cu năravurile neschimbate, poate doar ascunse sub măștile de clovni atunci când avem interese în raport cu ceilalți.

Schimbările în bine ne înalță, oamenii care sunt împăcați cu sine, verticali și deschiși la urcuș, sunt mereu pozitivi. A fi vertical nu înseamnă neapărat a sta în picioare, drept, un om care îngenunchează poate fi mult mai vertical în rugăciunea sa decât unul care, stând drept, vede lucrurile distorsionat. Nu vreau să intru pe terenul minat al schimbărilor faciale prin diverse  intervenții non-medicale, nu e cazul să mă refer la filtre virtuale ori fardări de orice fel, deja aspectul fizic nu mai e o problemă, lumea suferă din cauza celor care se întâmplă în spatele fețelor intens prelucrate.

Pe Tabor am fost de vreo trei ori, recunosc, nu m-am schimbat (în mai bine) atât cât mi-ar fi plăcut, mai am mult de lucru la ceea ce mi-ar plăcea să prezint la judecată, dar urcând Taborul nu mi-am putut lua gândul de la ceea ce au văzut cei cinci martori (apostolii Petru, Iacov și Ioan, alături de Moise și Ilie), adică lumina cea neapropiată a slavei dumnezeiești, feerica strălucire care nu orbește, ci luminează, deschide ochii simțirii spre înțelegerea unor taine pe care omul, în toată istoria sa, nu le-a putut descifra decât parțial, fie în urma unor divine descoperiri, fie în mii de ani de studii ce nu se vor termina curând.

Nu e cazul să ridicăm pe omul îndreptat, schimbat, la cinstea de a fi așezat în vreo mandorlă de slavă, dar e momentul ca oamenii buni să fie mult mai apreciați într-o lume în care totul se mișcă de fațadă, încă mai este timp ca cei cu două fețe să fie puși alături de cei care au ajuns să-și dea arama pe față, lângă clovnii care degeaba mai fac giumbușlucuri, lângă cei care ar fi în stare să-și mituiască propria oglindă pentru a arăta un adevăr îmbrăcat în  minciună. Și ar mai fi ceva, pentru cei care spun că e prea multă lumină, când trăiești doar în întunericul, în bezna în care te vezi doar pe tine, n-ai cum să înțelegi ce înseamnă Tabor, că e locul în care urci pe pantele abrupte ale existenței, că unii ajung sus și se schimbă, că alții, prea grăbiți, se răstoarnă cu fața în jos, căutând tot spre bezna proprie în loc să privească spre înălțimile care cu adevărat le-ar da nu doar strălucirea unui chip cald și blând, ci și sens chipului divin pe care-l poartă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu