CRĂCIUN UITAT

 

Rareori într-un an, în această lume agitată, mai poți găsi un colț de liniște, asta chiar și într-un sat oarecare, căci vacarmul cotidian a devenit o regulă, de multe ori chiar și nopțile, cele care ne-au fost lăsate spre odihnă, sunt un iureș de nedescris pe șosele, în benzinării, magazine și case. Noaptea Crăciunului, în ultimii ani, am simțit-o mereu liniștită, probabil că toată munca unui an, ca să nu zic de ultimele zile, toată alergătura și-a spus cuvântul și oamenii dorm, copiii dorm și ei, câinii, fericiți probabil că nu mai sunt petarde, își fac și ei somnul, sătui de cele primite de la stăpâni în aceste zile.

Am prins zilele astea, cu coada ochiului, câte o știre despre mâncarea tradițională, despre sărbătorile tradiționale, despre colindele tradiționale, despre tradiții culinare și tot despre tradițional în tot ce mișcă ori se mănâncă. Sincer, 90% falsuri, improvizații, kitsch, nimic autentic. Pe vremuri, și n-o zic eu, care deși-s trecut un pic prin viață, nu mă compar cu cei care sunt veterani în zile pe pământ, pe vremuri Crăciunul era cu adevărat sărbătoare, exact ca venirea unui copil într-o casă, o bucurie imensă, precedată, așa este, și de pregătiri specifice unui astfel de moment.

Pe scurt, culinar vorbind, nimic de pe piață nu poate egala cârnații făcuți de bătrânii noștri din carnea tocată la bardă, din porcul crescut cu adevărat doar din pământul ce neotrăvit de substanțe, cu sarmalele învelite în foi de varză galbenă și sănătoasă, din zeama de varză bând ca și cum ai lua cel mai bun medicament din lume. Nu aveau roboți de bucătărie pentru a frământa „pâine tradițională”, ci palmele frământau o făină curată din care creșteau cozonaci rumeni, copți în gura sobelor oarbe ori în cuptoarele mari deasupra cărora era și afumătoarea cărnurilor și a șuncilor. Noi, copiii, ne jucam cu bășica/vezica porcului (oripilant, cred, pentru copiii de azi) pe care o spălau cei mari, o frecau cu sare și mălai și noi doar o umflam pentru a o folosi pe post de minge. Cât despre pregătirea de a ura de sărbători, vai, până în ziua praznicului Nașterii Domnului ori de Anul Nou, rupeam trei rânduri de bice, buhaie, cojoace, scăpând, recunosc, și la tunurile cu carbid, motiv pentru care eram mereu vineți la gură, dar sănătoși și plini de voie bună, căci a colinda era o datorie de onoare, amintirile acestor clipe devenind peste ani adevărate povești, mărturisite de cei deveniți deja mari, bătrâni, la un pahar de vin. Azi, copiii, în multe locuri, din păcate, nu mai sunt lăsați de părinți la colindat, li se vâră vreo sută de le în buzunar ori, mai rău, li se inoculează că colinda este învechit, desuet, primitiv și deja unele din cele mai frumoase momente ale copilăriei nu doar că sunt șterse de pe cartea vieții, dar nici măcar nu mai sunt scrise, spațiul fiind umplut tot cu telefoane, calculatoare ori alte obiecte și spații pe care le frecventează zi de zi.

Acum, în orice galantar, în orice zi din an, găsești șorici, tobă, caltaboș, lebăr, sarmale în caserole, toate tradiționale ori „ca la mama acasă”, nu mai simți bucurie când le ai doar de Crăciun, nu mai e ca pe vremuri când acestea făceau parte din sărbătoare, când abia așteptai să intri în rol, căci unul curăța usturoiul, altul era cu carnea, altul cu oasele, unul cernea mălaiul (nu grișat ca acum), celălalt făcea focul sub pirostrii pentru fiert tobele. Poveste, culinar vorbind, căci adevărata valoare a praznicului era cu totul alta, magia venea din altă parte.

Oameni buni, Nașterea Domnului este un moment unic în istoria omenirii, un moment așteptat mii de ani, marcat la nivel de univers prin steaua care a cutreierat cerul spre a se opri deasupra unei iesle din marginea Bethleemului, nu departe de Beit Sahur, unde păstorii erau strânși în taina nopții să se odihnească dimpreună cu turmele lor. Azi vorbim cu lejeritate despre nașterea unui prunc, căci în nouă luni de sarcină mamele fac o grămadă de controale, nașterile sunt asistate, pregătire minuțios, în spații septice, cu căldură și lumină. Dar chiar și-n aceste condiții tot e grijă mare. Să intri în travaliu departe de casă, printre străini, noaptea, fără a avea unde să-ți pleci capul și toate ușile să ți se închidă, aici e provocare, una la o dimensiune pe care noi nu o putem înțelege din comfortul caselor noastre, într-un secol în care totul se rezolvă printr-un clic ori apel, căci, să fim înțeleși, dacă Maica Domnului ar veni în aceste vremuri să nască, la fel ar fi primită, sau neprimită, ca să fim înțeleși, căci dragostea dintre oameni se rezumă, din nefericire doar la citate pompoase și la declarații pline de armonie, totul până la prima scânteie de răutate, când... .

N-am teologhisit prea mult azi, despre sensul Nașterii Domnului voi vorbi mai mult în predici, desigur, celor ce ne calcă pragul bisericii, am vrut doar să zic, spre a nu uita și eu, că deja Crăciunul e uitat, chiar dacă noi îl vestim ca pe un „Crăciun fericit” prin mesajele noastre. Proorocul Daniel vorbește despre „Cel vechi de zile”, bătrânul cu pletele albe ca lâna, cu tronul de foc și roțile de foc arzător, acela poate fi Crăciunul, El dăruiește fără să oblige, bucură fără să constrângă, atinge fără de răutate și dă viață din nesfârșita-i iubire, asta trebuie să păstrăm noi din magia praznicului.

„Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”. Bucurie mare, asta ne vestește îngerul, iar noi, colindând, zicem gazdelor, de fiecare dată așa: „care bucurie și la voi să fie, de la tinerețe pân` la bătrânețe”.