SCÂNTEI ȘI FIRIMITURI

 

Într-o lume din ce în ce mai frământată de stihiile unor războaie ce aparent n-ar mai avea ce căuta în vremurile, zicem noi, mult prea avansate ale secolului XXI, constatăm că universul, palpabil și deopotrivă simțit, se împarte și se dezvoltă între scânteie și firimitură. Scânteia, dacă vreți, ca formă primordială de viață, reprezintă divina iubire, cea din care a luat naștere flacăra existenței, nestinsul (deocamdată) izvor din care omenirea încă merge pe firul istoriei, cel care, firimitură cu firimitură, ostoiește foamea de cunoaștere a tuturor celor care ard în fiecare clipă pe un pământ ce pare a nu mai fi destul de mare încât să sature pe ambițioșii unor timpuri ce vor apune cândva și, desigur, ei, cei ce se cred nemuritori,  se vor stinge, spre uitare, odată cu apusul acestor vremuri.

Cândva, în vremuri doar de Dumnezeu știute, trăiau doi bogați, primul, realizat, îmbrăcat mereu în haine scumpe (porfiră și vison), petrecând zi de zi fără nicio grijă cu prietenii, cu muzică și mâncare bună, al doilea, sărac lipit, bolnav, plin de bube, strângând, fără să-și dea seama, zi de zi, o avere pe care n-avea s-o simtă decât după plecarea din viața trupească, cea în care neajunsurile erau singurele vești primite la fiecare răsărit de soare. Săracul, cu un nume ce se traduce „Doamne ajută”, Lazăr adică, stătea să-i fie linse rănile de câinii ce așteptau, ca și el, firimiturile ce cădeau de la masa bogatului, dar nici pe acestea nu le primea, nu le prindea. Și au murit amândoi, unul bogat o viață, altul care abia primea bogăția după o viață de sărăcie. Bogatul, din iad, simțea arzătoarea flacără a iadului, nimic altceva decât scânteia iubirii primordiale, cea care ardea conștiința unui suflet ce nu s-a îndurat nicio clipă să-i cadă din mână o firimitură de rai, o felie de veșnicie. Săracul, aflat în sânul lui Avraam, într-un rai de nesfârșită bucurie, ar fi putut să-i ofere o picătură de apă, numai că tranzacția nu putea fi finalizată, prăpastia dintre rai și iad era condiționată de firimitura, firimiturile oferite în timpul în care materia era din belșug pe masa bogatului și, deopotrivă, în boala lui Lazăr, aceeași materie lipsea cu desăvârșire.

Am săvârșit sute și sute de înmormântări în viața mea, fiecare înmormântare cu greutatea ei, fiecare cu istoria ei, cu durerea ori acceptarea cuvenită. Niciodată nu e ușor, fiindcă oricare dintre cei care pleacă, fie a avut momente în viață în care a prisosit de bogăție și putea cumpăra raiul, fie a fost nedreptățit de sărăcie și sluțit de boală și a cârtit, pierzând raiul. Unii au plecat în fala lumii, alții, dimpotrivă, fără nimeni pe lângă ei, doar în prezența unor îngeri pe care prea puțini din lumea asta îi mai socotesc aproape. Desigur, destui și cei care, bogați fiind au dat din tot sufletul, săraci fiind au acceptat starea unei vieți în care, din neputință fizică, n-au reușit să fie fruntea și, cu demnitate, au apreciat firimiturile prinse.

În viață e bine să ai grijă pe cine iubești, cui dăruiești, căci cu o firimitură de pâine poți câștiga raiul și cu o picătură de pâine poți stinge iadul, desigur, dacă faci asta din iubire, nu din interes. E plină lumea de săraci, mai mult ca sigur că și de bogați, doar că cei din urmă știu să-și ascundă bogăția, să șteargă urmele unor necuviincioase averi și să țină departe pe amărâții unor vremuri ce se tot repetă, pe cei pe care doar câinii îi mai acceptă, cei nedresați, căci câinii de azi, dresați și ei în adulmecarea celor bune, sunt deseori mai bine hrăniți decât cei care întind mâini plini de răni pentru o firimitură de pâine, decât cei care cerșesc un petic de cer plin de pace, de cei care, din neputință (nu puturoși) nu-și pot împlini minime dorințe într-o viață în care, poate, doar pe Dumnezeu Îl mai au.

Dintr-un iad în care bogăția dispare cât ai clipi, un bogat se zvârcolește în văpaie, îl arde conștiința, de acolo dorește ca cineva să învie pentru a-i avertiza pe cei din lumea asta, pe tată, adică pe trupul care ne stăpânește, dar și pe cei cinci frați, simțurile pe care le exploatăm la maxim pentru a ne consuma fiecare resursă fără pic de chibzuință. Plecăm obosiți din lumea asta, plecăm încrâncenați, plecăm triști că nu am dobândit totul și, la fel de triști că vom lăsa tot ce am strâns. Nu e păcat să fii bogat, nicidecum, dacă ai muncit cinstit. Nu e nicio rușine să fii sărac când încerci din toată puterea să te menii pe linia de plutire. E păcat când, bogat fiind, nu lași să-ți cadă firimituri de viață către cei neputincioși, e păcat când, sărac fiind, blestemi starea în care te afli și, fie te dedai la imorale fapte, fie cârtești o viață față de condiția în care te afli.

Nu ajungi în rai cu ură și nici în iad cu iubire. Totul e o flacără, depinde ce arde în tine, ce te mistuie, ce te definește, de fiecare din noi depinde cum ne raportăm la cele trăite, dacă suntem săraci ori bogați, dacă suntem răi sau buni, dacă încă mai suntem ceea ce ne-am dorit cândva să fim și, dacă nu suntem, dacă ne mai acordăm vreo șansă, dacă celorlalți le mai scăpăm câte o firimitură.