NEBUNE!

Am visat deseori că am murit, că sunt mort, de multe ori fiind foarte tânăr, alteori visând că-s uitat de zile și generații. De fiecare dată, mort fiind (în vis, repet), n-am putut să nu remarc gălăgia celor din jur, alergătura cunoscuților pentru a ieși un eveniment care să rupă gura târgului, bârfa celor care aveau ceva inedit de povestit despre mine, gravitatea unor colegi, preocupați de cine îmi va lua locul la slujire, preocupare demnă de orice țață isterizată și excitată mental de un surplus de cafea ori de un deget whisky de pomană abia primit într-un pahar generos, ba chiar și implicarea unor binevoitori de a-mi săpa o groapă pe măsură, eventual foarte adâncă, din care să nu mai ies niciodată, uitând că slujirea și trăirea mea sunt în sensul ridicării, al învierii.

Mai mult, tot în vis, cum de altfel și-n realitate, m-a izbit din plin o vorbă ce am tot auzit-o printre cunoscuți, ceva de genul: „cine vine după tine, de dracul a dat, greu are să-i fie”. Grea vorbă, habar n-am de ce, poate doar gândindu-mă că mulți cred că-mi stric hambarele an de an pentru a strânge materie mai multă, bogăție pe care s-o las celor care vin spre a avea ce risipi în vânturile unor vremuri ce se anunță tot mai sărace.

Culmea, de pe patul morții, de pe catafalcul plin de mesaje în care neuitarea, scrisă cu majuscule, pare a fi laitmotivul ceremoniei, totul se vede amănunțit, ba chiar și hârjoneala dracilor ce se războiesc cu îngerii buni pentru un suflet care, lipsit de prea multă bogăție, nu tânjește decât la un ultim loc în împărăția celor care, în viață, din prea puținul celor strânse, au reușit să dea un strop de zâmbet și-o frântură de iubire, căci pe-acestea încerc să le ofer știind că-s daruri care nu se strică niciodată.  

Zice un cântec de pahar așa: „ce n-aș da să mor diseară, la trei zile să vin iară, să văd cine mă iubește, și cine mă dușmănește, cine de rău mă vorbește...”. Doar că moartea nu e doar pentru trei zile ci, pentru unii, care au făcut fapte bune, spre „învierea vieții”, pentru ceilalți, care au făcut fapte rele, „spre învierea osândirii”.

Revenind la hambare, la buzunarele văzute și nevăzute pe care ni le dorim mereu pline, stricate și mai mari refăcute spre a fi și mai pline, nu am multe de spus, zice tot un cuvânt tare frumos așa: „o clipă numai și pe acestea toate moartea le primește”.  Și, pentru că de multe ori uităm cât de goi suntem cu adevărat, chiar și atunci când ni se pare că suntem protejați de sistemele noastre de supraveghere și acoperiți de polițe de viață care mai de care mai atrăgătoare, vine Hristos care, privind spre jitnițele noastre doldora de adunătură, spre conturile noastre rotunjite de zerouri, exclamă: „nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău! Cele pe care le-ai adunat, cui vor fi”?

Mă visez mort deseori, doar rareori mormântul, știind, cumva, că peste ani nu va fi decât un loc peste care anii vor cerne uitarea, căci coroanele se vor arunca, panglicile vor zbura, bălăriile își vor trăi povestea peste toate amintirile, oamenii vor trece nepăsători și timpul se va depăna spre o înviere despre care nu știm decât că va fi dăruită celor care și-au umplut doar desagii sufletului cu faptele care nu vor fi niciodată uitate, cele neapreciate de oameni dar bineplăcute lui Dumnezeu, cele care sfidează nebunia unei lumi atât de ahtiată după bogăție și deschid Cerul cu simplitatea unor trăiri care nu vor muri niciodată.

„Și iarăși m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul”?