Afară ninge viscolit și-n sobă arde focul, nu e curent, dar nu-i nimic, ne luminează Pruncul.
La ora la care scriu,
târziu în noapte ori, mai bine spus, mult prea de dimineață, oamenii dorm,
osteneala unui an ce stă să se încheie își spune cuvântul, copiii visează la darurile
spre care vor căuta când se luminează de ziuă, până și animalele stau în
culcușurile lor, ba chiar și cei mai aprigi câini și-au luat o pauză de la
lătratul nopților în care luna stăpânea cerul.
Aseară, plecând de la
biserică, unde toate erau gata pentru a primi pe creștinii mari și mici ce vor
păși spre slujba din ziua praznicului, aseară se simțea miros de Crăciun. Și
nu, nu de bucate zic, bune de altfel, ci de spicul de zăpadă spun, de luminițele
care acum chiar sunt la vremea lor, de colindătorii răzleți ce rătăcesc prin
ulițe, de ecoul colindului atât de frumos din seara precedentă când sute de
colindători și gazdele noastre bune și primitoare (și)-au umplut trăistuțele
celor ce au vestit nașterea Pruncului sfânt, ba chiar și de așteptarea care, an
de an, rămâne la fel de tainică, pentru că orice naștere, fie ea și pedagogic și
mântuitor repetată, reprezintă o bucurie, venirea pe lume a unui prunc, în
orice colț de lume, fiind încă o scânteie de lumină divină într-un univers fără
de margini.
Nu pot să nu merg cu gândul
la Beit Sahour (Câmpul Păstorilor), acolo unde, acum mai bine de două mii de
ani, aproape de Betleem, în frigul nopții, păstorii au văzut arătarea îngerească,
au văzut steaua ce țintuia un răsărit ce avea să lumineze începuturile
mântuirii noastre și au auzit glasuri angelice cu cântarea „slavă întru cei
de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Și cât de bine și ce frumos ar fi dacă această
cântare ar fi realitatea zilei, căci într-o lume plină de războaie și răutate,
pacea și bună voia dintre oameni rămâne un timp de poveste, rămâne dorința
tuturor celor care și-ar dori să colinde pe drumurile vieții fără a auzi niciun
zgomot de armă, nicio petardă aruncată pueril prin colțuri ori curți și nici
măcar urletele celor care, clamând pacea, nu fac nimic altceva decât să mimeze
dorința lui Irod care, odinioară, cu gând ascuns, dorea declarativ să se
închine Pruncului Iisus tocmai pentru a-l jertfi spre binele unui sistem care
produce continuu conflicte.
Hristos S-a născut
într-o lume rea, răceala acelei lumi ce L-a trimis în peștera care a devenit
maternitatea divină, în ieslea ce a devenit pătuțul încălzit de
necuvântătoarele ce și-au recunoscut Stăpânul, în vreme ce, oamenii, reci și
indiferenți, n-au fost mișcați de travaliul care a cutremurat porțile cerului,
de lucrarea care i-a mirat până și pe îngeri.
„Astăzi S-a născut
Hristos, Mesia chip luminos, lăudați și cântați și vă bucurați!”
Plecând spre Sfânta
Liturghie a zilei n-am cum să nu simt că staulul de-atunci este pentru o vreme
altarul de azi, locul în care, prin Liturghie, istoria mântuirii se repetă de
la naștere până la înviere, tainic, liniștit, departe de zgomotul lumii, în
bucuria celor prezenți, prin împărtășire și comuniune, ca și cum toți, văzând
steaua, să meargă să vadă locul întrupării, să cânte împreună cu îngerii, apoi,
să vestească din vorbă în vorbă, din click în click, conform vremurilor, pe „Cel
făr' de-nceput, cum au spus prorocii”.
„Dar îngerul le-a
zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi
pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul,
în cetatea lui David”. Iar eu, ca un colindător de pe vremuri, cu seninul
unui copil ce aleargă cu traista plină, vă mai spun doar așa: „care bucurie și
la voi să fie, de la tinerețe pân' la bătrânețe”.
