POZA DE LA MARE

În sfârşit. După o lungă perioadă am avut şi eu o juma’ de concediu, pentru că de unul întreg nu am timp şi nu-mi permit. Şi nu vreau să mă vait pentru că ar fi josnic, dacă ţin cont de faptul că unii nu au plecat nicăieri. În postarea de azi am să vă arăt o poză de la mare, un pic mai jos în postare. Poate nu veţi vedea totul din prima dar pe parcurs veţi realiza şi locul unde mă aflu eu în ecuaţia acestei fotografii.

Ştiţi că până acum ceva ani, oamenii făceau poze pe plajă cu ajutorul vreunui aparat cu film, cine avea, ori cu ajutorul fotografilor ambulanţi care de pe o zi pe alta îţi aduceau pozele făcute cu maimuţa, cu cămila, cu voie sau fără voie.  Azi lumea se pozează cu aparate „deştepte” ce au pixeli mulţi, cu telefoane mobile ori se filmează ore întregi cu camera de luat vederi pentru a arăta şi lu’ mamaia care a rămas acasă cu grădina şi animalele pe cap muncind de zor pentru ăi de plecară la mare.

Acum pentru că acest blog are un fundament creştin trebuie să ies puţin din sfera brizei şi să vă spun câte ceva duhovniceşte, asta înainte de a analiza poza mea. De exemplu aş dori să vă spun, deşi ştiţi asta foarte bine, că sunt unii care nu cred în Dumnezeu pentru că nu l-au văzut niciodată. Ce poţi să le faci. Asta cred ei şi basta. Chiar dacă psalmistul zice că „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria” ori în altă parte „cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne toate cu înţelepciune le-ai făcut.” Cu alte cuvinte văzând creaţia îţi dai seama de existenţa Creatorului. Ori dacă există scaunul cu siguranţă că există şi meşterul de l-a făcut pe el. Că deşi eu nu am văzut America ori Australia sunt convins că există, că fără doar şi poate şi gândurile există dar nu le-am văzut niciodată. Unii nu cred până nu văd. Poate când vor vedea va fi prea târziu.

Dar să revin la poza de la mare. Ca orice poză de la mare surprinde esenţialul, adică marea, că doar nu vă aşteptaţi ca esenţialul să fie cel sau cei care sunt în mare.  Într-o poză cu mai multe elemente în ea, te uiţi să vezi care este personajul principal, subiectul pozei. În fotografia de mai jos să nu mă căutaţi deoarece eu sunt în spatele pozei, fiind cel care am făcut poza. Asta pentru că revenind la cele de mai sus, voiam a vă spune că nefiind în poză nu înseamnă că nu am fost acolo. Ba am fost, deşi nu se vede. Dumnezeu, care nu se vede, cu atât mai mult lucrează în natură pentru a se arăta celor care nu doresc decât să vadă  ca să creadă.

Poate nu mă credeţi dar aşa e. Nu apar în poză, dar am fost la mare.

MANASTIREA McDONALD'S

Să ştiţi că am cântărit destul de mult înainte de a pune această postare pe blog. Şi asta nu de frica cuiva, ci din cauza faptului că poate nu toţi vor înţelege mesajul, plecând de la gândul că poate chiar unii ai iniţiaţi în ale credinţei vor fi contrariaţi.

Cu siguranţă că titlul postării este unul inedit şi poate chiar ciudat, dar citind postarea poate îmi veţi da dreptate. Spun asta în condiţiile în care ţara noastră are o salbă de mănăstiri presărate prin toate zonele, fiecare cu specificul ei, cu florile ei, cu istoria ei, cu viaţa şi vieţuitorii ei. Asta unu la mână. Doi la mână avem şi vizitatori de toate genurile. Sunt străini curioşi şi fascinaţi de bogăţia simplă a ortodoxiei, sunt români dornici de reculegere şi recuperare spirituală, sunt români care fac turism şi trec pe la mănăstiri ca pe la orice baraj ori cascadă fără a face vreo diferenţă între ele şi sunt români care se duc pe la mănăstiri crezând că acolo este un loc  cu all inclusive non-stop.

V-am trecut în revistă  câteva categorii de oameni care fac turism spiritual fără a se îmbogăţi cu vreo cunoştinţă despre Dumnezeu ori suflet, singura lor avere rămânând cei câţiva GB de fotografii de pe carduri.

Şi să nu credeţi că glumesc. V-am spus, sunt unii care se duc în pelerinaje şi merg la slujbe, ascultă cu atenţie, întreabă şi doresc să cunoască. Sunt alţii, credincioşi şi ei zice-se, care merg şi se înghesuie peste ceilalţi, nu ascultă nimic din slujbă ori din cuvânt, sunt nemulţumiţi de program, vorbesc la telefon, se agită şi vociferează înjurând că nu li se acordă atenţia cuvenită. Şi asta se întâmplă deseori acolo unde sunt scoase moaştele vreunui sfânt. 

Poate că de multe ori mai are şi presa dreptate, nu mereu desigur, când arată cum se comportă aşa-zişii credincioşi. Unii stau la rând mestecând în paharul de cafea şi scuipând coji de seminţe. Aşteaptă să meargă la moaşte fără a şti ceva din viaţa sfântului respectiv. Doamne fereşte să spun că nu e bine că se află acolo. E bine. Problema e că-i sminteşti pe ceilalţi de lângă tine care doresc să ia anafură şi tu bei tacticos din cafea ori înfuleci dintr-un şniţel ca să mai treacă timpul. Ca să nu mai vorbesc despre cei care doresc să meargă în pelerinaj cu gândul că poate va opri şoferul şi la restaurantul acela de-i  face reclamă la televizor ori măcar la McDonald's pentru un dublu chees.

Nu ştii cum să reacţionezi când vezi această discrepanţă între credinţa profundă  manifestată în mod plăcut şi sincer a celor care merg din suflet pentru suflet în pelerinaje şi manifestările haotice a celor care merg în aceleaşi locuri dar cu scopuri nedefinite în plan spiritual. Cu siguranţă că mulţi ştiţi cuvintele lui Hristos care sună „nu numai cu pâine va trăi omul ci şi cu cuvântul  lui Dumnezeu”. Şi este perfect valabil cuvântul lui Hristos pentru cei care merg să se hrănească spiritual. Ce facem însă cu ceilalţi? Cum îi corijăm? Ce facem cu cei care trag pe dreapta pe drumul spre mănăstire şi întreabă dacă mai e mult până la McDonald's. Poate că nu vreţi să ştiţi pe unde rămân paharele goale ori pungile abia golite ale pelerinilor ce merg să vadă şi ei mănăstirea aia despre care au auzit ei că e frumoasă şi că adăposteşte moaştele vreunui sfânt care face minuni, adică (cum speră ei) ajută de soartă, de noroc, de câştigarea la loto şi la proces. Da, se întâmplă din păcate şi aşa ceva.

Poate că unii vor citi această postare, mulţi, puţini, nu contează numărul. Altceva e important. E important ca cei care citiţi această postare să faceţi cunoscut modul corect şi frumos în care se face un pelerinaj. Nimeni nu e atât de încuiat să nu ştie că e firesc să opreşti undeva să mănânci, să te odihneşti. Nimeni nu zice că e anormal să vizitezi şi alte obiective, dimpotrivă. Dar când pleci la un obiectiv care îl are în centru atenţiei pe Dumnezeu e bine să te pregăteşti cu răbdare, cu ţinută decentă, cu linişte, cu un pliant ori revistă care să-ţi îmbogăţească mintea, pentru a pleca de acolo  plin de spiritualitate, recules şi fericit de întâlnirea cu cel ce dă hrana la toată lumea.

În încheiere  vă spun că nu există mănăstirea McDonald's şi că nici nu am ceva cu respectiva firmă care are o cu totul altă activitate decât cea pe care o are o mănăstire. Am dorit doar să fac diferenţa între trup şi suflet, între hrana trupului şi cea a sufletului.

CUM AR FI DACA......

Din nefericire, după cum fiecare din noi constatăm pe propria, lumea merge într-o direcţie greşită. Şi mă refer aici atât din punct de vedere economic şi social cât mai ales din punct de vedere moral. Valorile morale ale timpului din urmă sunt azi fără nici o valoare. Moralul şi eticul sunt noţiuni de istorie, pornografia, drogurile şi alcoolul cu toate nuanţele lor au devenit activităţi cotidiene obişnuite şi imperios necesare în slujirea trupului dominat de dorinţa distrugerii, asta în timp ce sufletele au devenit cobaii trupurilor ce fac experienţe de supravieţuire într-o lume fără nici un ţel.

Motiv pentru care azi am hotărât să vă provoc, dacă nu aveţi alte ocupaţii mai plăcute, ca prin comentarii să-mi spuneţi cum îi percepeţi pe cei din jur, adică pe prieten, pe coleg şi pe vecin, plecând de la premisa că fiecare din noi purtăm chipul lui Dumnezeu, că nici unul  din noi  nu este mai special înaintea Creatorului şi că Fiul lui Dumnezeu, Hristos,  a venit să mântuiască şi pe sărac şi pe bogat, pe tânăr şi pe bătrân, pe înţelept şi pe nebun.

Unii zic, conform Scripturii pe care o înţeleg după a lor plăcere, că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu. Asta deşi referatul biblic de la crearea lumii ne spune că Adam şi cu Eva erau locuitori ai raiului şi că vorbeau cu Dumnezeu, erau vecini cu Dumnezeu.  Avraam, Noe, Moise, Ilie şi alţi drepţi şi prooroci ai Vechiului Testament l-au văzut şi au vorbit cu Dumnezeu în diverse moduri şi locuri. În Noul Testament Dumnezeu se face Om, se întrupează şi mănâncă, merge, bea şi vorbeşte cu oamenii, cu acele fiinţe cărora le-a dat chipul Său  şi pe care  a venit să le readucă prin mântuire la starea dintâi, să-i facă din nou vecini  în împărăţia cerurilor.

Cum ar fi dacă aţi fi vecini cu Hristos? V-aţi gândit vreodată la asta? Cum ar fi dacă ar fi Hristos un concetăţean al localităţii unde trăieşti?  Credeţi că nu s-ar găsi oameni care să se certe şi cu Hristos pe o palma de pământ ori pentru alte lucruri lumeşti ce fac dezbinare între oameni? Eu cred că ar fi cu duiumul. Dovada? Una la îndemâna tuturor. Sfânta Biserică, locul unde poate fi găsit Hristos, locul unde unii nu calcă toată viaţa. La ce bun să fii vecin cu Hristos, să stai cu el în aceeaşi  localitate dacă nu-l cauţi. Plus de asta dacă nu conştientizezi că şi oamenii cu care interacţionezi în viaţă sunt purtători ai chipului dumnezeiesc ca şi tine şi îi tratezi cu dispreţ, îi judeci, îi cleveteşti ori îi furi nu faci nimic altceva decât să te cerţi cu Hristos, să-l dispreţuieşti pe Dumnezeu. Sfântul apostol Pavel spunea frumos că de acum eu nu mai trăiesc ci Hristos trăieşte în mine, ridicând conceptul de viaţă şi trăire la nivelul suprem, la cel ce este Viaţa.

Aşadar provocarea aceasta este. Să vă gândiţi şi poate să comentaţi dacă vreodată v-a trecut prin minte  că Hristos trăieşte lângă voi şi nu l-aţi luat în seamă, că e prezent în fiecare din noi, că e împreună cu noi locuitor al localităţii în care trăim şi că ne aşteaptă ca o gazdă perfectă în casa Sa numită Sfânta Biserică.

BILETE GRATIS

Pentru că din lipsă de timp, ca să am şi eu o scuză la modă, nu am mai scris nimic pe blog, vin azi cu o super ofertă. Ofer bilete gratis.

Toată lumea ştie cum arată un bilet. Sau poate nu toată lumea. Sunt bilete pentru intrare la film, pentru intrare la meci, pentru intrare la spectacol. Sunt bilete de tren, bilete de voie bilete şi bileţele de toate culorile pentru o sumedenie de activităţi. Aceste bilete colorate şi uneori personalizate de obicei costă. Şi câteodată costă de te ustură. Dar……. Ce nu face omul pentru formaţia lui preferată? Cum să nu dea el o căruţă de bani pentru artistul, actorul ori fotbalistul preferat. E idolul lui şi ar face orice pentru el. Unii chiar renunţă la serviciu, divorţează ori se sinucid. Aşa că să mergem la casa de bilete, la ghişeul unde se găsesc bilete fără bani pentru a vedea şi auzi ce n-a văzut Parisul, ori cum zice apostolul Pavel pe „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit”.

Schimb un pic macazul şi vă readuc aminte că foarte mulţi oameni care se declară creştini de Dumnezeu iubitori , habar nu au dacă uşa bisericii din localitatea lor se deschide înăuntru sau înafara clădirii şi asta deoarece rareori spre deloc fac act de prezenţă pe acolo. Într-un fel e treaba lor. Dar… .

Aş dori să vă spun că în biserică nu se intră cu bilet. Ba chiar dacă unii spre scuzare sau acuzare spun că se cer bani tot timpul greşesc din neştiinţă ori rea credinţă. Biserica este locul unde intri fără bilet pentru a-L primi, vedea şi simţi pe Dumnezeu, aşa cum spunem noi „veniţi şi gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”.

Care-va să zică pentru meci ori spectacol te zbaţi să faci rost de bilet, dai veste în ţară, apelezi la o rudă sau la un prieten şi nici nu se pune problema de timp, iar pentru biserică „capul la cutie”.

Pentru meciuri, de exemplu, există un sistem arhicunoscut de microbişti. Bilete la peluză, la tribuna zero, la a prima, a doua ori abonamentul. Cei cu abonament de obicei ştiu totul despre echipă şi dau totul pentru ea. Ceilalţi vin ocazional. Unii, cu dare de mană care vin rar vor să stea cât mai aproape de gazon deşi poate sunt străini de actul meciului ori de protagonişti.

Într-un fel aşa e şi la biserică. Sunt creştini care poţi spune că au abonament. Vin mereu la slujbă, cunosc problemele bisericii, cunosc destul de bine şi din cuvântul Scripturii. Alţii vin mai rar dar au pretenţia să stea în faţă, să fie văzuţi de ceilalţi deşi habar nu au care e treaba prin locul de rugăciune. Nu trebuie daţi la o parte dar e greu să îi faci să înţeleagă care este scopul venitului la biserică. Adică să ştie că acolo dispar rangurile, puterea financiară, frumuseţea şi falsul. Înaintea lui Dumnezeu vii ca OM, că aşa te-a creat.

Aşadar în biserică vii fără bilet, e intrare gratuită la rugăciune. Ori, dacă vreţi, biletele sunt faptele cu care  ne prezentăm. Ai bilet, ai fapte bune primeşti pe Hristos. Dacă nu ai, te primeşte El, şi îţi face abonament. Toată treaba e să îţi faci timp şi să fii prezent mereu la slujbă, la rugăciune, la învăţarea celor de trebuinţă vieţii de zi cu zi spre veşnicie. Comanda bilet. E gratis.

NU E LA MODA

Hai să vă spun ceva. Se întâmplă din ce în ce mai des în ultimul timp să fiu întrebat insistent de ce biserica nu ţine pasul cu lumea, de ce nu e în trend cu timpul, de ce nu se modernizează şi rămâne învechită în predicarea aceloraşi lucruri cu aceleaşi instrumente.

Drept să vă spun, mintea percutează mai repede decât gura, chiar dacă gura o ia pe dinainte uneori. Şi prima reacţie în mintea mea a fost să gândesc  că persoanele care pun astfel de întrebări habar n-au de cele bisericeşti. Şi n-a fost chiar aşa. Unii chiar sunt interesaţi să afle unele lucruri, deşi nu prea pun în practică apoi cele aflate de la subsemnatul ori de la biserică.

Să le luăm pe rând. De ce Biserica nu ţine pasul cu lumea? Simplu. Conform Scripturii „trebuie să ascultăm mai mult pe Dumnezeu decât pe oameni”(Fapte 5-29). Cum credeţi că ar fi arătat o biserică în care am fi ţinut cont doar de dorinţele oamenilor? Răspunsul e tot simplu, pentru că-l vedem la tot pasul în societatea în care trăim.

De ce nu e Biserica în trend cu timpul? Deoarece timpul nu-l afectează pe Dumnezeu şi nici lucrarea lui. Lucrarea lui Dumnezeu este într-o continuă mişcare, regenerare. Dumnezeu creează continuu întru înnoire aşa cum Biblia ne învaţă „dacă este cineva întru Hristos, el este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi" (2 Cor. 5, 17). Biserica nu poate fi în trend cu lumea şi nu poate ţine acelaşi pas deoarece paşii oamenilor sunt de multe ori greşiţi. Moda este un aspect al exteriorului, este o lucrare a cosmeticului. Biserica lucrează cu interiorul omului fără a fi influenţată de exteriorul lui, Biserica creează modele după tiparul perfect, după modelul  fără cusur care este Hristos.

De ce în Biserică se predică aceleaşi lucruri? Pentru că sunt prea puţini cei care respectă cele ce se predică de 2000 de ani. Nu putem trece la altă treaptă de predicare cât timp ne împiedicăm de prima. La ce rost să înveţi a cincea literă din alfabet dacă pe prima nu o cunoşti. Se predică acelaşi lucru pentru că oamenii fac aceleaşi greşeli, mereu, mereu, mereu. Tot ură, tot crime, războaie, desfrâu fără limite, beţii, invidie, lupta pentru bani şi putere, lucruri vechi cu rădăcini adânci, lucruri împotriva cărora se predică în lumea care doreşte o biserică în trend.

Instrumentele de predicare, de învăţare sunt simple şi bazate pe cuvântul divin care spune „cine vrea să vină după Mine; cine are urechi de auzit să audă; învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima…”. Chiar v-aţi dori o biserică în trend cu lumea? O biserică ce trebuie să fie de acord cu drogurile, cu alcoolul, cu avortul, cu homosexualitatea deoarece aceste sunt la modă? Chiar doriţi să mergeţi la biserică ca la Mall doar pentru desfătarea trupului?

Eu nu doresc aşa ceva. Biserica este a lui Hristos. Cine vrea să-L urmeze nu are decât să accepte această rânduială, deoarece doar cel care rabdă până la sfârşit se poate mântui. Dacă trebuie să se schimbe ceva în Biserică sunt de acord. Să se schimbe viaţa morală a celor care se numesc creştini, fără discuţie că şi a unor slujitori ai altarului, să se schimbe inima lor şi mintea lor, nu spre a fi în pas cu lumea, ci în pas cu Biserica.

PUTEM UMBLA PE APA CA PE USCAT?

Nu ştiu cum să fac să vă spun mai multe lucruri în cuvinte puţine, deoarece nu vreau să plictisesc prin cuvinte multe ori să prăduiesc puţinul timp al cititorului cu vorbă lungă. Deci voi încerca să fiu concis.

Se vede treaba, cel puţin din cele constatate în experienţa pastorală împreunată cu cea civică, civilă, omenească, că lumea duce lipsă de timp pentru Dumnezeu. Oamenii fac multe lucruri cu temeinicie în viaţa lor, numai lucrurile care ţin de Dumnezeu sunt făcute fără tragere de inimă, incomplete ori nu sunt făcute deloc. Statistic vorbind, unii se întreabă ori calculează dacă mai vin sau nu mai vin oamenii la biserică, câţi vin şi cât rămân acolo. IRELEVANT. Nu contează numărul celor prezenţi în trup ci contează prezenţa lor în duh. Pot fi 100 de persoane la slujbă în trup, dar din ele în duh, în legătură prin rugăciune curată cu Dumnezeu  pot fi doar 5, restul făcând doar act de prezenţă ori fiind ieşiţi la o mică plimbare.

Ştiţi, mă gândeam la episodul umblării pe mare. Acolo Mântuitorul îl cheamă pe Petru la El, Petru păşeşte pe apă şi la un moment dat începe să se scufunde şi strigă cu frică. Oare de ce a putut merge un pic înainte de a începe să se scufunde? Pentru că primii paşi i-a făcut cu ochii către Hristos. Din momentul în care a îndreptat privirea spre valuri şi urechile către vântul care sufla puternic a început să se scufunde. În biserică se întâmplă la fel. Teoretic toţi vin la slujbă pentru a-şi intersecta simţurile cu Dumnezeu. Acest sentiment se disipează în scurt timp din cauze 100% omeneşti şi oamenii încep să se scufunde.

E clar. Noi nu putem umbla pe mare. Ne este frică de valuri şi de adâncuri. Noi nu trebuie să venim în biserică cu un trup secătuit de prezenţa sufletului ce nu lucrează dimpreună cu mintea. Simpla prezenţă la slujbă nu ajută cu nimic dacă urechile nu aud decât vâjâiala grijilor lumeşti nelepădate la uşa bisericii. Nu ne putem închina în duh, înaintea sfântului altar cu gândul la vacanţă, la animalele de acasă, la maşina parcată ilegal ori cu ochii aţintiţi la ceilalţi credincioşi de lângă noi care sunt cufundaţi în aceleaşi gânduri lumeşti ori şi mai rău, în vreo discuţie stearpă de clevetire taman la sfinţirea darurilor.

 Zilele trecute am găsit pe internet un filmuleţ de 7 minute, al cărui link îl încorporez în prezenta postare. M-aş bucura dacă l-aţi urmări până la capăt.  Poate că redă mult mai bine şi frumos realitatea decât cele pe care eu vi  le-am înşirat aici. Prezenţa în biserică se face în trup pentru hrana sufletului. Încercaţi să mergeţi la biserică şi să daţi dovadă că aţi lăsat la uşă problemele lumeşti care nu au legătură cu sufletul. Probleme de genul scorului la meci, ora de începere a filmului, garderobă şi consumul maşinii nu au ce căuta într-o rugăciune. Când mergi la biserică încearcă să cânţi şi să te rogi cu toată fiinţa. Poate că nu vei umbla pe mare ca pe uscat, dar cu siguranţă nu te vei mai speria de valuri.

Click pe link http://www.youtube.com/watch?v=-DiIpBQQpGc&feature=share filmul e super.

PACATUL, UN BUN PROFESOR

Nu cred că există cineva care să nu fi auzit de păcat. Majoritatea ştiu ce este păcatul şi care îi sunt consecinţele. Toţi ştim că nu e bine să păcătuieşti deoarece te îndepărtezi de Dumnezeu, deoarece în felul acesta nu facem cinste chipului divin din noi. E o chestie tare ciudată cu săvârşirea păcatului. Într-un fel, dacă vreţi, e un sadism sufletesc, deoarece ne supunem la săvârşirea răului căutând plăcerea indiferent de chinurile la are ştim că vom fi supuşi.

Eu însă doream să vă transmit altceva. Ştiţi că există o vorbă românească care spune că omul cât trăieşte învaţă. Eu nu sunt de acord cu asta, deoarece omul tot greşeşte şi nu învaţă nimic din greşeli, nici din ale lui şi nici din ale altuia. Pentru care motiv am ajuns la concluzia că cel puţin teoretic, am putea învăţa şi din păcat câte ceva. Chiar şi păcatul poate fi un profesor dacă ştii să cerni şi să alegi din toată răutatea partea cea bună. O altă vorbă românească spune că „cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt”, şi bine ar fi dacă am face aşa.

De ce zic că păcatul poate fi un profesor? Această stare de fapt se materializează în lucrarea păcatului şi ridicarea lui la rang de lucru obişnuit sau chiar necesar traiului de zi cu zi, păcatul devenind o a doua natură indispensabilă vieţii, poate şi pentru faptul că cei de lângă noi trăiesc în aceeaşi stare.

Dacă un lucru te face să suferi, teoretic te fereşti de lucrul acela. Dacă o mâncare îţi face rău, te fereşti să o mănânci. Dacă soarele îţi face rău, nu stai în soare. Dacă păcatul ţi-a făcut rău, nu-l mai săvârşeşti. Trebuie să înveţi din acest lucru. Dacă ai clevetit pe cineva  şi a aflat, ai pierdut un prieten şi pentru a nu mai pierde altul trebuie să te opreşti din clevetire. Dacă ai drăcuit sau înjurat pe cineva, indiferent de ce a făcut, ai hulit o făptură creată după chipul lui Dumnezeu, ai pierdut un prieten. Indiferent de ce păcat săvârşeşti eşti pasibil de a pierde prietenia lui Dumnezeu şi asta chiar trebuie să dea de gândit fiecărui suflet vieţuitor pe acest pământ. De aceea putem învăţa din lucrarea păcatului. De aceea dacă ne-am fript cu un păcat să suflăm în orice ispitire ce vine asupra noastră. Cine nu a ştiut să înveţe de la Biserică să înveţe măcar de la păcat până nu e prea târziu, ar fi păcat.

În România, poate că şi în alte părţi, există un fel de sport, se numeşte „arătarea cu degetul”, lucrul despre care Scriptura ne vorbeşte cu termenii de bârna din ochiul tău şi paiul din ochiul aproapelui. La  noi se obişnuieşte a se arăta cu degetul defectele, păcatele celor din jur. Nimeni însă nu învaţă din asta, mai ales că tot o vorbă spune că „beleaua se ţine cu rândul”. Ori dacă cineva este în păcat, sau are o problemă, nu râde, nu arăta cu degetul, ci ia aminte să stai cu frică să nu cazi şi tu. E bine să înveţi chiar şi din păcat.

DA-L DRACU!

Uff!  E destul de greu de vorbit despre treaba asta pentru că trebuie să fie pomenit pierzătorul de suflete şi nu-mi face mare plăcere, dar trebuie. Sunt nevoit să aud la spovedaniile credincioşilor cum aceştia mărturisesc păcatul acesta al drăcuitului, mulţi dintre ei spunând că nu pot renunţa la urâtul obicei deoarece spun asta din copilărie şi că de multe ori se simt eliberaţi, se răcoresc dacă îşi descarcă nervii pomenindu-l pe satana. Bineînţeles că de la caz la caz am încercat explic care sunt urmările drăcuitului, repercusiunile lui în viaţa familiei, a sufletului şi a societăţii, asta dacă nu punem pe primul plan lezarea numelui lui Dumnezeu prin pomenirea prea deasă a diavolului.

În Sfânta Scriptură găsim în primul capitol al epistolei  I-a către Timotei cum apostolul Pavel dă satanei pe Imeneu şi pe Alexandru, care i-au făcut mult rău apostolului. Iar la capitolul V al primei epistole către Corinteni vedem cum  acelaşi apostol îndeamnă pe cetăţenii Corintului să dea satanei pe un creştin care căzuse în păcatul desfrânării cu femeia tatălui său, cu mama sa.

 Se vede treaba dar că aceasta este o formulă (incertă însă) de excludere din comunitate, pedeapsă severă care îi lasă însă celui vinovat şansa unei reabilitări târzii  După informaţii păstrate în tradiţia bisericească, cei  „daţi satanei” erau loviţi şi de neputinţe trupeşti: de boli, de paralizie, chiar moarte fulgerătoare, cum a fost cazul soţilor Anania şi Safira (Fapte 5.1-11).

În general astăzi, dar în special la români, a da dracu este ceva banal, e simplu ca „buna ziua”, e la ordinea zile. Se dă la draci orice, că are sau că nu are suflare. Eşti dat dracu’ şi cu ochii din cap şi cu sufletul. Eşti dat şi lingura cu care mănânci şi cu mama dar şi cu morţii mamei. Ba mai mult decât atât se folosesc  şi formule de genul „e dat dracu’ de deştept” , că dacă spui că e foarte deştept sughite.

"Nu dati loc diavolului. (...) din gura voastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta." (Efeseni 4, 27-29) "Stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi." (Iacov 4, 7-8)

De ce se dau oamenii pe mâna satanei, e lesne de înţeles, deoarece satana le induce această predispoziţie de a săvârşi răul. Treaba este alta, de ce nu le pare rău oamenilor când fac acest lucru, de ce nu se căiesc, de ce nu-şi revin?

Teoretic orice lucru dat satanei e al satanei. Ai dat dracu’ găina, porcul, vaca? Când te hrăneşti din carnea sau produsele lor gândeşte-te bine, ale tale sunt sau ale diavolului. Mănânci din averea ta sau din ceea ce ai dat dracului. Apoi analizează şi vezi de unde vine răutatea acestei lumi, certurile, bătăile, omorurile şi toate nenorocirile din casele oamenilor.

Unii, care sunt chipurile mai evlavioşi zic la supărare „ dă-l dracului Doamne iartă-mă” ca să pară că le pare rău de cele spuse şi că-şi aduc aminte şi de Dumnezeu. Ori alternativă de a sluji la doi stăpâni nu există, că aşa ne învaţă Mântuitorul.

În speranţa că veţi reflecta câtuşi de puţin la cele spuse, „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.

CREDINTA IN POPOR

O rușine-i azi credința la poporul românesc
Ca e “dumnezeu” știința și dezmățul sufletesc!
S-a uitat credința sfântă cu tradiții strămoșești
Azi la modă-i desfrânarea și slujirile trupești!

Să te-nchini azi “e rușine”, lumea râde de pacat
Dumnezeu e-nchipuire, fiindcă de …ne-am cultivat!
De! Strămoșii din vechime nu erau prea cultivați,
Astăzi merg să se închine numai cei înapoiați!

Azi, cu-atâta învățătură, cum să crezi în Dumnezeu,
Când cunoști perfect atomul și-i despici nucleul său!
Azi, când munca grea cu brațul e facută de motor,
Azi, când vezi în casă lumea, privind la televizor?!…

Ce câștig ai din credință când azi ai tot ce dorești?
Cum, tu om cu-nvățătură, iarași să te umilești?…
O, dar iată că azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept, are cultură, dar e rău, nedrept, brutal..

Iată, lipsa de credință de la cei ce-s cultivați,
Că ajung să se ucidă chiar și rude, chiar și frați!
Ce frumos era românul, milostiv, cinstit, smerit,
Credincios și cu nădejdea vieții fără de sfârșit!

Toți strămoșii cei din veacuri, iată că au fost uitați,
Sau, sunt defăimați de unii, că n-au fost prea cultivați!
Oare limba românească care-o scriem și-o vorbim
Nu din cărțile lor sfinte, ce le-au scris, o moștenim?
Prima frază tiparită în iubitul nostru grai
Este-o sfântă rugăciune pe acest picior de plai.

Oare nu aveau cultură? Varlaam era ateu?
N-aveau minte sănătoasă de chemau pe Dumnezeu?
Dosoftei n-avea cultură, sau Ivireanul Antim?
Oare nu erau tot oameni, despre dânșii noi ce știm?

Dosoftei cu-a lui cultură peste tot recunoscut
Purta moaște în trăsură ca odor neprețuit.
Mucenicul din Suceava peste tot l-a însoțit,
Pentru ce-l purta cu dânsul Marele Mitropolit?
Oare asa de scurtă minte să fi fost la Dosoftei!?
Câți ca ei au azi cultură dintre cei mai mari atei?

Poate Ștefan Voievodul de cultură-a fost lipsit,
El, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfințit!

Câți din cei ce au cultură cunosc azi amănunțit
Ce averi avea Sihastrul care Ștefan l-a iubit?
Dar câți știu că Sfântu-acesta înțelept și luminat,
Știa pe de rost Psaltirea și pe câți i-a vindecat!?!

Și câți știu că atunci Ștefan sta la ușa lui smerit
Așteptând, el domn, la ușă obosit și istovit?
Știți că-n ruga lui umilă a cerut lui Dumnezeu
Ca s-ajute Voievodul, izbăvind poporul său?

Tot poporul cu credință apară acest pământ,
Mii și mii sunt sub țărână, un popor martir și sfânt!
Au zdrobit păgânătatea cu puterea Sfintei Cruci,
Tot pământul țarii noastre este plin de mucenici!

Sfântul Gheorghe pe drapele întărea pe-acești străbuni,
Presărând urgia morții în puhoaie de păgâni!
Mircea, Alexandru, Ștefan, brazi zidiți de Dumnezeu
Stavila păgânătății – au slăvit Numele Său!

Pân-la noi răzbeau adesea milioane de păgâni,
Dar cădeau zdrobiți de Domnul prin acești creștini români!
Brâncoveanu, om cu carte, între voievozi cinstit,
A murit păstrând credința, un “crestin desăvârșit”!

O, dar astăzi Sfinții noștri, ce puțin sunt cunoscuți,
Au sfințit aceste plaiuri în cumplite suferinți!
Azi când gradul de cultură este mult mai ridicat,
Toți strămoșii Sfinți ai noștri, neamul nostru i-a uitat.

Câte vieți fără prihană, vrednice azi de urmat.
Sunt trecute cu vederea, câți români le-au cercetat?
De la Daniil la Iacob, de curând mort la Iordan,
Un popor întreg de Îngeri sunt în plaiul Dunărean!

La Cernica, un luceafar este Sfântul Calinic,
Teodora de la Sihla și Nicodim cel sfințit!
Moșu Gheorghe de la Piatra, din clopotniță de sus
Sau Vichentie la Secu, și căți sunt întru Iisus!?

Doar o parte dintre dânșii poate-s scriși în Pateric,
Despre care, lumea cultă, n-a aflat înca nimic!
O, dar țara noastră-i plină de sfințite ctitorii
Ale Domnului Altare, ale noastre bucurii!

Iată-n zilele de astăzi au rămas fără de preț
Vin străinii să se-nchine frescelor la Voroneț,
Vin străinii și se miră de așa minunății
Care…, cei fără cultură, le-au zidit ca mărturii!

Cum să creadă doar în semne azi poporul cel ateu?

Dacă nare-n el voința să citească din Scripturi,
Nu urmează nici credința sfintelor învățături:
Ei cred tot ce spune lumea, făr-să ceară dovediri,
Iar Scriptura, Patericul, nu-s decat închipuiri!

Iată cum cinstim credința și pe Bunul Dumnezeu
Noi românii, creștini de astazi, am ajuns popor ateu!
Iată cum cinstim strămoșii și pe toți ai noștri Sfinți
Tăvălindu-ne în rele și-n spurcatele dorinți.

Pentru ce-au luptat străbunii să ne scape de păgâni,
Dacă noi trăim ca hunii, dar ne socotim creștini…???

Vasile Militaru

IN LOC CU VERDEATA

În plină vară majoritatea oamenilor caută un loc de refugiu pentru a fugi de arşiţa soarelui, un crâmpei de iarbă, o limbă de umbră, o băutură pentru hidratare, o oază de linişte şi relaxare un loc de odihnă pentru istovitul trup unde să existe condiţii prielnice de apreciere a vieţii trăite la maxim.

Deseori am văzut la televizor cum orăşenii se bulucesc la sfârşit de săptămână spre ieşirea din urbe pentru a găsi un loc potrivit de mers „la iarbă verde” pentru a scăpa de dogoarea asfaltului. Acum e drept că şi locuitorul de la ţară iubeşte iarba proaspătă şi mirosul de verdeaţă. Una peste alta ştim toţi beneficiile lucrării lui Dumnezeu, când ea nu este mototolită, arsă, pângărită de cotropirea gunoaielor şi a altor semne de civilizaţie a secolului XXI.

Eu însă doresc să vă relatez şi partea cealaltă, de după. Mulţi sunt contrariaţi ori mustăcesc ironic când aud rugăciunea de iertare a ecteniei de la înmormântare când, pe lângă locul luminat şi de odihnă se cere şi loc de verdeaţă, vezi Doamne, că mortul e sătul de verdeaţă din timpul vieţii. Ori poate că distinsele persoane nu au auzit de creaţia lui Dumnezeu, de grădina raiului, locul unde am dori unii din noi să ajungem  în încercarea de a scăpa de vipia arzătoare a iadului. Punctez şi spun că sunt foarte mulţi care cred că şi iadul este o invenţie a bisericii trecută în Scriptură pentru păcălirea celor care doresc să-şi trăiască viaţa după „cum vrea muşchiul lor”. E treaba lor, ei vor da seama.

Verdeaţa reprezintă viaţa, asta o ştie şi copilul de grădiniţă. Când vine primăvara, apoi vara totul este plin de viaţă, de rod, de speranţă. Verdeaţa este rodul unirii dintre creaţie şi lumină, deoarece lumina este cea care creează verdeaţa prin fotosinteză. Scriptura zice aşa: „veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 28-29) Iată ce simplu este să înţelegi ectenia de la înmormântare unde cerem odihnă, lumină şi verdeaţă. Odihna ne-o dă Hristos după cum mai sus am relatat, El, care este Lumina lumii, lumina care dă nemurirea într-o fotosinteză duhovnicească ce favorizează trăirea în veşnicia vecinătăţii lui Dumnezeu

Experienţa pământească a lucrurilor trecătoare m-a învăţat că nu e uşor să ai în curte o verdeaţă curată, care să nu fie sufocată de bălării, care să nu fie supusă uscăciunii. E greu şi trebuie muncă pentru a avea o iarbă naturală sau gazon care să îţi odihnească ochii, picioarele şi mintea. Cu atât mai greu este să poţi prinde un petic de verdeaţă în grădina raiului. E nevoie de muncă duhovnicească pentru a îndepărta bălăriile păcatului, pentru îndepărtarea buruienilor  cu rădăcini lungi ale viciilor şi uscăciunea necredinţei .

Nu ştiu voi ce vă doriţi de la viaţa asta. Cu atât mai mult de la cealaltă. Eu unul doresc să lucrez duhovniceşte pe ogorul vieţii trupeşti pentru ca sămânţa semănată aici să-mi rodească dincolo verdeaţa unde să-mi odihnesc sufletul în Lumina vieţii veşnice.

DISTRACTIE SAU ODIHNA

Azi am să încerc să vă vorbesc în câteva cuvinte despre un lucru ce poate părea banal şi cunoscut de toată lumea. Eu înclin să cred altfel, deoarece practica demonstrează părerea mea. Pentru care motiv am hotărât să vă vorbesc despre sărbători. Ştiţi, acele zile despre care oamenii au o părere foarte bună pentru că sunt liberi în sensul abţinerii de la diferite activităţi.

Sărbătorile, care sunt de două feluri, civile şi bisericeşti, sunt popasuri de festivităţi şi prăznuire a diferitelor evenimente istorico-sociale sau bisericeşti. Sărbătorile sunt popasuri de odihnă a sufletului sau a trupului în drumul pe care omul îl face pe cărarea vieţii. Numai că au apărut nişte disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte percepţia omul despre sărbători, despre rolul şi importanţa lor în activitatea cotidiană civilă ori din punct de vedere creştinesc.

Doar într-o frază doresc să spun că sărbătorile civile, gen ziua naţională, sunt expresii ale mulţumirii aduse de cetăţeni pentru înaintaşii lor şi pentru faptele de curaj ori muncă depuse în folosul obştesc, pentru ţară. De multe ori aceste sărbători se suprapun cu unele bisericeşti aşa cum este ziua eroilor celebrată la Înălţarea Domnului.

Acum schimb registrul şi trec la sărbătorile bisericeşti. Nu cred că este cineva care să nu  ştie că Dumnezeu s-a odihnit după terminarea lucrării Sale, iar aceasta făcându-o nu pentru că avea nevoie de odihnă, ci pentru a ne da nouă exemplu, că omului nu îi este de ajuns odihna trupului din timpul nopţii, ci că odihna deplină se realizează prin odihnirea sufletului prin lucrarea în Dumnezeu realizată în comuniunea cu ceilalţi oameni prin  prezenţa  în biserică spre primirea sfintelor taine. Pentru a mă face înţeles, deşi asemănarea este forţată, aşa cum oamenii  într-o zi de sărbătoare civilă aleargă cu mic cu mare la mici, bere şi fasole cu ciolan, ar trebui să alerge în ziua de sărbătoare bisericească la săturarea sufletului cu cuvântul lui Dumnezeu. Simplu nu? Aşa ar trebui dar nu e aşa. Ori e distracţie ori e odihnă.

În ultima perioadă, în zilele de duminică sau sărbătoare, când sufletul ar trebui să se odihnească şi să se regăsească în lumina lui Hristos revărsată prin glasul Evangheliei, oamenii îşi chinuiesc sufletul prin lucrarea trupului în alte moduri. Unii muncesc în zile de sărbătoare, şi nu mă refer aici la cei care au serviciu şi sunt obligaţi să facă acest lucru, deşi majoritatea sunt liberi duminica. Mă refer la ceilalţi care merg să muncească premeditat în ziua de sărbătoare. Ori la cei care zic aşa: „ mâine mă duc la târg că tot e sărbătoare şi nu fac nimic”. Sau la cei care aleargă la o bere dis-de-dimineaţă că de aia e sărbătoare, glumind macabru pentru sufletul lor, zicând că au venit să se împărtăşească cu o bere rece ori cu un şpriţ de vară.

Eu, deşi sunt o persoană realistă, nădăjduiesc la acele momente în care, aşa cum se întâmpla cu ceva timp înainte, oamenii, bărbaţi şi femei, soţi şi soţii cu copii lor să vină la biserică în ziua de sărbătoare. În felul acesta poate vom reuşi să schimbăm  ritmul accelerat de distrugere a planetei, a rasei umane, a spiritului uman, să stopăm îndepărtarea de Dumnezeu.

Dumnezeu ştie că omul este neputincios şi că nu poate munci la nesfârşit. Omul are nevoie de odihnă. Odihna este o binecuvântare a sărbătorilor, este medicamentul sufletului. Prin prezenţa în biserică săturăm pe slăbănogitul suflet. Prin respectarea sărbătorilor îl îmbrăcăm pe zdrenţuitul suflet. Anul bisericesc este ca o salbă cu pietre strălucitoare. Acestea sunt duminicile şi sărbătorile. Vrei să ai o salbă frumoasă, vino şi primeşte câte un nestemat la fiecare Liturghie. Cu aceste nestemate vei putea răscumpăra păcatele trupului în clipa în care vei dori să mergi la odihna veşnică. Făcând aceasta, vei avea parte de o sărbătoare veşnică în împărăţia lui Dumnezeu.

CE ATI FACE DACA....?

Treaba e că a venit momentul să vă provoc un pic la o discuţie pe marginea unei vechi teme, dar mereu de actualitate, o temă discutată pe la colţuri, în şoaptă, o temă la care eu am găsit răspunsul, chiar dacă nu în întregimea lui, o temă la care aş dori să comentaţi nu după ce vă dictează mintea, ci după cum vă dictează inima ori sufletul.
După cum bine ştiţi, darurile sunt împărţite. Nu toţi pot fi apostoli, nu toţi învăţători, doctori, preoţi, brutari, şoferi sau zidari. Fiecare om cu darul său. Apoi mai ştim că nimeni nu e perfect, că imperfecţiunile noastre se manifestă prin săvârşirea răului cu ştiinţă sau fără, cu voie sau fără de voie. Astăzi însă am dorit să mă opresc la preoţie.  De ce? Pentru că din ce în ce mai des preoţii sunt etichetaţi, analizaţi şi cântăriţi mai mult ca oricând. E drept, că datorită mijloacelor de comunicare şi transmitere a datelor, informaţiile curg cu repeziciune prin toate colţurile lumii. Asta e partea bună. Partea rea este că nimeni nu verifică veridicitatea informaţiilor ce curg pe anumite canale.
 Şi revenind la problema noastră vă mărturisesc că simt şi totodată  vă cred dispreţul, mila, mânia, nepăsarea ce vă cuprinde câteodată cu privire la persoana preotului, văzând ori auzind despre anumite cazuri de slujitori care dau cu stângu-n dreptul.  Erare humanum est. Ce faci însă dacă pe respectiva persoană o cunoşti? Cum reacţionezi? Crezi sau nu crezi? Mergi să o ajuţi ori îi întorci spatele nepăsător?

Scriptura vorbeşte aşa despre preot: „se cuvine, dar, ca episcopul (preotul) să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint” 1Timotei cap.III, iar la 1Petru cap.V spune frumos aşa: „pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.”

Lumea e nemulţumită de preoţi spunând că sunt lacomi, rigizi, grăbiţi, hulpavi, fără milă şi fără tragere de inimă spre cele sfinte. Bine, nu toată lumea spune asta şi nu toţi preoţii sunt vizaţi. Pentru care motiv am deschis şi acest subiect? Aş vrea întâi de întrebarea finală la care aş dori să răspundeţi, să vă spun ce zicea părintele Arsenie Boca celor care cârteau împotriva preoţilor:  „Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i ! Cu alte cuvinte creşteţi-vă copiii în frica de Dumnezeu oferindu-le şansa să ajungă slujitori ai altarelor aşa cum vă doriţi.

Eu însă am promis că vă pun o întrebare sau mai multe. Cum v-aţi simţi dacă aţi fi preoţi şi aţi vedea că sunteţi judecat? Ce v-aţi dori de la un preot şi cu ce l-aţi sprijini pe un preot în lucrarea sa, chiar dacă ar fi nevoie să îi atrageţi atenţia asupra unor lucruri care nu sunt la locul lor? V-ar fi plăcut să slujiţi la altar? Ce vă reţine a merge la biserică? Ce aţi schimba dacă aţi fi preoţi? Cum te-ai comporta ca preot?

CURVE SI PREACURVARI

Grea treabă măi oameni buni şi cu anevoie de înţeles asta cu preacurvia şi curvia. E greu de înţeles cum o plăcere, chipurile nevinovată, se poate transforma într-un păcat ce te poate despărţi de Hristos. La Taina Botezului, la ectenia mare se zice aşa, cu privire la noul născut: „pentru ca să-şi păzească el haina botezului şi logodirea duhului neîntinată si fără prihană în ziua cea înfricoşătoare a lui Hristos, Dumnezeul nostru”.  Ce frumos, haina botezului şi logodirea duhului. Ceea ce înseamnă că suntem logodiţi cu Duhul Sfânt în unire veşnică prin botez, căci spune Scriptura „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”, iar viaţa noastră ar trebui să depindă de El pentru veşnicie, ca membre a Bisericii ce se cheamă mireasă a lui Hristos.

Şi dacă vi se pare greu de înţeles cele spuse mai sus, mai pe româneşte înseamnă că noi, de vreme ce suntem creştini, uniţi prin botez cu Dumnezeu în Treime lăudat, trebuie să trăim ca unii ce suntem ai lui Hristos. Dar bag seama că nu e chiar aşa. Că noi suntem curvari şi preacurvari. În mintea noastră şi în faţa oamenilor ne place să ne afişăm cu sfinţenia iar în ascuns sau chiar pe faţă trăim în curvie cu diavolul. Hristos este partenerul care ne aşteaptă mereu cu masa întinsă, cel care lucrează pentru noi, cel la care căutăm alinare în nevoi şi dureri, deoarece plăcerea ne-o manifestăm în concubinajul cu diavolul.

Curvarul sau curva, sună oribil dar astea-s cuvintele, sunt persoanele care trăiesc în destrăbălare, în desfrâu, în ipocrizia satisfacţiei trupeşti până la maxim. Acestea sunt persoanele care nu dau doi bani pe fidelitate sau pe credinţă, pe curăţenie ori pe suferinţă. La nivel trupesc asta se întâmplă des, ba chiar ni se oferă modele de tot felul la tot pasul. La nivel sufletesc, spiritual se întâmplă foarte des, cei ce înşală suntem noi, cel înşelat este Hristos. Când ţii post te uiţi la mâncarea de dulce, când te rogi eşti cu ochii pe ceas, când faci milostenie te uiţi în pungă şi pe deasupra îţi doreşti să fii remarcat spre laudă de ceilalţi iar la supărare uiţi că există şi iertarea. Farmecele celui viclean sunt mai puternice pentru noi decât naturaleţea lui Hristos. Rodul curviei omului cu diavolul este păcatul, indiferent de forma în care el este îmbrăcat sau înţeles. Nu cred că este cineva cu capul pe umeri căruia să-i convină escapadele partenerului, să ştie că soţul sau soţia îl înşeală. Gândiţi-vă la Hristos cel înşelat. Cât suferă atunci când oamenii părăsesc logodirea duhului spre împreunarea scârbavnică cu diavolul. Iată ce zice Scriptura: „în Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului.   Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi… Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare…” Galateni  cap.5

În lume, unii mai îndrăzneţi îmi spun: „da de ce părinte să fie păcat, că de aia a lăsat Dumnezeu bărbatul cu femeia, că de aia se spune că ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place”. De bună seamă că le explic cum stă treaba şi îi plimb un pic prin Scriptură. Pe moment se înţelege, dar când îi iese în cale curva sau curvarul uită şi de logodirea duhului şi de Hristos şi de judecată, uită de partener de copil şi de părinte. Asta e lucrarea acestui gigolo pe care noi îl numim diavol. Nu a suportat să-l ştie pe Hristos ca Mire al Bisericii şi s-a îmbrăcat pe sine cu haine de mire atrăgând în mrejele-i dese şi fine pe toţi cei care se dezbracă de haina botezului pentru îmbăierea în orice plăcere care aduce satisfacţia  de moment a trupului şi uneori a minţii producând suferinţă  sufletului şi mâhnire lui Hristos.

INGER, INGERASUL MEU

Numai ce prinsei oleacă de timp şi iaca mă înfăţişai pe blog, nu de alta, dar îmi e tare frică să nu facă păiajeni  pe la  vreun colţ şi să nu mai fie bun de citit. Şi dacă nu am mai scris nimic pe blog să fiţi convinşi că în perioada de pauză am vorbit şi cântat o grămadă. Plus de asta, aşa cum bănuiam, blogosfera a fost plină de învăţături frumoase cu referire la Pogorârea Duhului Sfânt şi la Sfânta Treime şi o postare în plus din partea mea probabil că v-ar fi obosit ochii.

Alta e treaba azi. În timpul sfintei liturghii am citit, poate pentru a douăzecea oară, cuvintele evanghelistului Matei de la capitolul 18 unde abia azi am remarcat câteva cuvinte peste care treceam aşa ca gâsca prin apă. Ele se găsesc la versetul 10 şi spun cam aşa: „vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.” Minunat! Iată locul peste care trecusem deseori şi nu realizam că el este cel care mărturiseşte existenţa unui înger personal, a unui înger care priveşte, vede pururi faţa Tatălui ceresc, a unui înger care în încercarea de a ne ocroti se mâhneşte atunci când suntem dispreţuiţi de semenii noştri, purtători şi ei de chip divin ca şi noi. Ori treaba asta nu este la întâmplare deoarece trimiterea biblică m-a dus la Evrei cap. I-14 unde se spune aşa: „îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?”  Înţelegeţi acum de ce m-am bucurat şi de ce m-am minunat. Nu că nu credeam, nu că nu ştiam dar acum sunt pe deplin fericit sufleteşte când ştiu că lângă mine pururi rugător şi slujitor se află un înger păzitor trimis de la zămislire pentru a mă întări până în momentul în care mă voi înfăţişa înaintea scaunului de judecată.

Şi apoi mai e ceva minunat. E faptul că acest lucru îl ştim din frageda copilărie. Nu ştiu dacă există copil creştin care să nu cunoască rugăciunea „Înger, îngeraşul meu”. Această rugăciune este începutul teologiei micului creştin, este începutul cunoaşterii de Dumnezeu, este simţirea proniei divine, a purtării de grijă a celui ce i-a dat viaţa. "Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine şi mă învaţă să fac bine; Eu sunt mic, Tu fă-mă mare; Eu sunt slab, Tu fă-mă tare; Şi-n tot locul mă păzeşte şi de rele mă fereşte. Doamne îngeraşii tăi, fie păzitorii mei, şi în zi şi în noapte şi în ceasul cel de moarte."

Ce poate fi mai simplu decât să recunoşti că Dumnezeu în purtarea Sa de grijă pentru făptura iubită trimite un înger pentru a ne învăţa, întări, păzi, ocroti până la ceasul din urmă. Cred că nu e greşeală ca şi noi cei mari să spunem această rugăciune, că în definitiv suntem mari doar în trup, înaintea lui Dumnezeu suntem tot copii, suntem tot la stadiul în care avem nevoie de ocrotire în desele noastre slăbiciuni.

Aşadar, atunci când dispreţuim pe cineva, să cugetăm că îngerul lui stă în faţa lui Dumnezeu alături de îngerul nostru. Să cugetăm că şi noi vom sta la un  moment dat înaintea lui Dumnezeu la judecată alături de cel pe care l-am dispreţuit sau de cel care ne-a dispreţuit.  Toate lucrurile acestea sunt scrise în cartea vieţii noastre şi vor fi vădite la judecată. Alături de noi va sta îngerul nostru pe care poate nu l-am rugat niciodată, nu l-am ascultat, ci am făcut voia doar acelor îngeri răi trimişi de vrăjmaşul lui Dumnezeu, de diavol. Cine vrea să vadă faţa lui Dumnezeu pururi, să îndrăznească cu dragoste să spună: „înger,îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu…….”

TALHARUL DUMNEZEU

Este Dumnezeu un tâlhar?  Poate vă miră întrebarea, dar o parte din evrei acum 2000 de ani l-au băgat între tâlhari, între făcătorii de rele. Ba mai mult, unul din ei zicea să se dea jos de pe cruce dacă e Hristos. Celălalt, cel mântuit, l-a apostrofat într-un mod frumos, pur omenesc: „nu  te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?” Adică şi Dumnezeu a ajuns să fie osândit, pe nedrept, trecut în rândul făcătorilor de rele şi blamat de toţi trecătorii. Credeţi că s-a schimbat ceva? Păi mergem pe drum, deschidem televizorul, radioul, ziarul şi aflăm. Despre Dumnezeu se vorbeşte peste tot. Dacă ai veni din altă lume, la prima impresie ai crede că pământul este un loc binecuvântat unde oamenii trăiesc în armonie datorită credinţei lor în Dumnezeu. Dar, că mereu există câte un dar, din nefericire nu este chiar aşa. De fapt e aproape invers. Dumnezeu încă este băgat între tâlhari. Zilnic Dumnezeu suferă pedeapsa unui făcător de rele, zilnic mântuieşte suflete, se răstigneşte continuu omorât fiind de vorbele, faptele, gândurile celor care zic că au credinţă în Dumnezeu.

Treaba stă în felul următor. Dumnezeu a devenit cantitate neglijabilă în viaţa oamenilor. Mulţi iau în deşert numele lui Dumnezeu prin felurite expresii şi înjurături ce conţin termeni ca preciste, grijanii, dumnezeii mamii lui, până la expresii elaborate de genul celor care spun că Dumnezeu este o energie, e ceva abstract, că nu poate fi persoană şi că e de discutat pe acest subiect. Unii o spun mai pe şleau şi zic că Dumnezeu face mai mult rău decât bine, că din cauza lui se întâmplă ceea ce se întâmplă prin lume, că e un tâlhar şi că mai bine nu exista.

Acum, dacă ar fi să luăm la bani mărunţi aceste afirmaţii am vorbi ani. Lucrurile sunt mult mai simple însă. Hristos spune aşa:  „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri; ar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” Cu alte cuvinte nu trebuie să treacă prea mult timp pentru a te convinge de existenţa lui Dumnezeu şi de atributele sale. Doar ce se termină viaţa în trup şi afli mintenaş. Că nu trăieşte nimeni o mie de ani, acum cu atâtea boli şi griji repede se face pasul către Dumnezeu cel pe care l-ai crezut un tâlhar cât ai trăit.

Ori cei care zic că Dumnezeu acceptă relele poate nu au citit că ne-a lăsat voie liberă de alegere şi acţiune, menţionând însă că dacă vrei să trăieşti e corect să alegi să faci binele. Căci dacă cineva zice că Dumnezeu acceptă relele şi că nu e drept şi corect să facă el binele, cel care acuză, să demonstreze prin fapte cum e bine să faci.

„Nu  te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?”  Să ştiţi că mulţi se află în osândă cu Dumnezeu pe nedrept şi ferice de cel care poate răbda până la sfârşit, că acela se va mântui. Umilinţele întâlnite la tot pasul, care unele chipurile sunt în numele dreptăţii, sunt semnele osândirii lui Dumnezeu. El şi le-a însuşit fără cârtire, cum spune Isaia proorocul „toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?” cap.53

Este Dumnezeu tâlhar? Poate că e, dacă ne gândim că El s-a întrupat să tâlhărească iadul, sfărâmând încuietorile morţii ca să elibereze pe cei din închisoare. Este Dumnezeu tâlhar? Cu siguranţă nu. El este Creatorul, Mântuitorul, Judecătorul celor care, tâlhari fiind pe drumul vieţii strigă „pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. 

SA-TI FIE RUSINE!

Să-ţi fie ruşine, am strigat către trupul meu, în momentele în care mi-am adus aminte că l-am uitat pe Dumnezeu. Să-ţi fie ruşine pentru că te-ai îmbuibat deseori, fără rugăciune şi fără a te gândi la cei care suferă de foame! Să-ţi fie ruşine pentru că ţi-ai făcut toate poftele desfătându-te întru lenevire când alţii erau în rugăciune! Să-ţi fie ruşine pentru că ai căutat plăcerea gândindu-te că poate nu există Dumnezeu şi nu are cine să te pedepsească! Să-ţi fie ruşine pentru că te-ai îndoit de Hristos şi ai crezut că singur poţi birui în lume! Să-ţi fie ruşine deoarece ai nesocotit că eu, sufletul, am nevoie de hrana mea, de rugăciune, şi pentru asta m-ai purtat prin locuri străine de Dumnezeu, ocolind biserica şi pe cei în nevoinţă. Să-ţi fie ruşine pentru că la rugăciune stând ai abătut mintea spre lucrurile lumeşti şi că în locul iubirii divine ai umplut inima cu deznădejdea şi ura trecătoarei lumi! Să-ţi fie ruşine trupule că te-ai crezut nemuritor! Ruşine să-ţi fie că ai oprit inima şi mintea să cugete la purtarea crucii, văicărindu-te de greutatea ei şi uitând de jertfa lui Hristos pentru tine.

O, trupule, putreziciune vicleană, fără de ruşine opreşti lumina lui Hristos să pătrundă sufletul ce stă încătuşat în legătura ţărânei pentru a cunoaşte pe cel ce ţi-a dat viaţă şi care fără de ruşine a murit pentru tine.

„Cel ce se va ruşina de Mine si de cuvintele Mele in acest neam desfrânat si păcătos si Fiul omului se va ruşina de dânsul, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri“ (Marcu 8, 38)”

Cam aşa grăieşte Scriptura despre ruşinea omului faţă de cele ale lui Dumnezeu, faţă de Hristos şi de cuvintele Sale. Şi asta se întâmplă des rău, la tot pasul şi în toate păturile sociale.  Unii oamenii se ruşinează de Dumnezeu toată viaţa, alţii în schimb, fără ruşine, crezând că-l mărturisesc pe Dumnezeu propovăduiesc după mintea lor fel şi fel de învăţături numai bune de ocolit. Puţini sunt cei care nu se ruşinează de Hristos pentru al mărturisi curat în lumina Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Iar problema este că majoritatea se ruşinează de Hristos pentru că nu cunosc ruşinea în firea omenească, ştiut fiind faptul că omul este o fiinţă dihotomică(compusă din trup şi suflet) o fire în care trupul ar trebui să fie templu al Duhului Sfânt iar sufletul elementul divin care să tindă spre asemănarea cu Dumnezeu.

Îmi este ruşine de multe ori de lucrarea trupului meu care nu răspunde la strigătul înăbuşit al sufletului care doreşte să respire prin rugăciune şi împărtăşire, la sufletul care doreşte să imite viaţa lui Hristos, a Maicii sale, a sfinţilor şi a pruncilor. Cât de duşman ne poate fi neruşinatul trup în încercarea de a ne apropia de Dumnezeu. Ce bine de Pavel care avea un bold, o boală de Dumnezeu dată, pe care o purta pentru a nu se mândri, o suferea pentru Hristos. Noi suntem sănătoşi la trupurile neruşinate şi pline de mândrie dar slabi şi neputincioşi în lucrarea sărăcăcioasă sufletului.

Şi chiar dacă de multe ori trupul mă îndeamnă spre laudă deşartă eu îi spun din adâncul sufletului, să-ţi fie ruşine trupule pentru  că în dorinţa ta de a trăi bine, mă duci la moarte, mă îndepărtezi de Hristos!