joi, 2 aprilie 2009

INTERVIU CU DUMNEZEU

-Ai vrea sa-mi iei un interviu? deci…..zise Dumnezeu.
-Daca ai timp.… am raspuns eu.
Dumnezeu a zâmbit, spunând:
-Timpul meu este eternitatea. Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?
-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu a raspuns:
-Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, apoi iarasi tânjesc sa fie copii; că îsi pierd sanatatea ca sa faca bani si apoi îsi cheltuiesc banii ca sa-si refaca sanatatea; faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp.
Apoi am intrebat:-
Ca un parinte, care sunt câteva din lectiile de viata, pe care ai dori sa le învete copiii Tai?
-Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oamnei se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit;sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca de asemenea trebuie sa se ierte pe ei insisi.
-Multumesc pentru timpul acordat..am zis umil. Ar mai fi ceva : ce ai dori ca oamenii sa stie ?Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a zis:
-Doar faptul ca Eu sunt aici, intotdeuna…

Dupa Octavian Paler

2 comentarii:

  1. -Doar faptul ca Eu sunt aici, intotdeauna..si gata sa va iert...as adauga si eu..! Dar, paradoxal, in societatea noastra secularizata si imbibata de indiferentism, unora li se pare poate, ca pacatele savarsite de ei intrec pana si capacitatea iertatoare a lui Dumnezeu.Inclin sa cred ca gandul acesta isi are inceputul in "teama de Domnul", in umilinta si delicatete a constiintei, deci pare a fi tamaduitor si bun.Daca insa e pricinuitor de indoiala in ineficacitatea pocaintei, in puterea si bunatatea lui Dumnezeu, si deci temei al deznadejdii, se transforma in pacat strigator la cer,adevarul absolut fiind ca nu se afla pacat a carui virulenta sa poata infrange iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
    In mila si iubirea Sa nespusa, Dumnezeu, despre care s a spus ca din 24 de ore sta pe tronul dreptatii numai una , iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii si iubirii, poate si voieste sa ne ierte si sa ne mantuiasca...numai noi sa constientizam ca El e aici, intotdeauna cu noi..!

    pr Nicu

    RăspundețiȘtergere
  2. Seamănă un pic cu acea carte celebră în 3 volume, după care s-a făcut şi ecranizare "Conversaţii cu Dumnezeu", ceea ce sincer, mi s-a părut aberantă, puerilă... nu ştiu!
    Occidentalii ăştia, mă refer la catolici adică, au un sentiment de "amiciţie" cu Dumnezeu, îl consideră un prieten, amic, tovarăş sau cum i-or spune ei. Mie, ca şi creştin-ortodox, nu mi se pare că ar fi indicat să-L considerăm aşa. În fond, El este Universul, la El este Slava, la el este Salvarea, Mântuirea etc. Dacă nu conştientizăm măreţia Lui, atunci cum vom mai putea avea acelaşi respect pe care-l aveau adevăraţii creştini de odinioară? Unde mai este sfiala, ruşinea, regretul şi buna cuviinţă dacă ÎL considerăm egalul nostru, prietenul, vecinul, fratele? Nu e chiar aşa!!!
    El este Dumnezeu, iar noi suntem grăunţi de praf în imensitatea Metagalaxiei... Ne putem compara oare?

    RăspundețiȘtergere