NU E LA MODA

Hai să vă spun ceva. Se întâmplă din ce în ce mai des în ultimul timp să fiu întrebat insistent de ce biserica nu ţine pasul cu lumea, de ce nu e în trend cu timpul, de ce nu se modernizează şi rămâne învechită în predicarea aceloraşi lucruri cu aceleaşi instrumente.

Drept să vă spun, mintea percutează mai repede decât gura, chiar dacă gura o ia pe dinainte uneori. Şi prima reacţie în mintea mea a fost să gândesc  că persoanele care pun astfel de întrebări habar n-au de cele bisericeşti. Şi n-a fost chiar aşa. Unii chiar sunt interesaţi să afle unele lucruri, deşi nu prea pun în practică apoi cele aflate de la subsemnatul ori de la biserică.

Să le luăm pe rând. De ce Biserica nu ţine pasul cu lumea? Simplu. Conform Scripturii „trebuie să ascultăm mai mult pe Dumnezeu decât pe oameni”(Fapte 5-29). Cum credeţi că ar fi arătat o biserică în care am fi ţinut cont doar de dorinţele oamenilor? Răspunsul e tot simplu, pentru că-l vedem la tot pasul în societatea în care trăim.

De ce nu e Biserica în trend cu timpul? Deoarece timpul nu-l afectează pe Dumnezeu şi nici lucrarea lui. Lucrarea lui Dumnezeu este într-o continuă mişcare, regenerare. Dumnezeu creează continuu întru înnoire aşa cum Biblia ne învaţă „dacă este cineva întru Hristos, el este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi" (2 Cor. 5, 17). Biserica nu poate fi în trend cu lumea şi nu poate ţine acelaşi pas deoarece paşii oamenilor sunt de multe ori greşiţi. Moda este un aspect al exteriorului, este o lucrare a cosmeticului. Biserica lucrează cu interiorul omului fără a fi influenţată de exteriorul lui, Biserica creează modele după tiparul perfect, după modelul  fără cusur care este Hristos.

De ce în Biserică se predică aceleaşi lucruri? Pentru că sunt prea puţini cei care respectă cele ce se predică de 2000 de ani. Nu putem trece la altă treaptă de predicare cât timp ne împiedicăm de prima. La ce rost să înveţi a cincea literă din alfabet dacă pe prima nu o cunoşti. Se predică acelaşi lucru pentru că oamenii fac aceleaşi greşeli, mereu, mereu, mereu. Tot ură, tot crime, războaie, desfrâu fără limite, beţii, invidie, lupta pentru bani şi putere, lucruri vechi cu rădăcini adânci, lucruri împotriva cărora se predică în lumea care doreşte o biserică în trend.

Instrumentele de predicare, de învăţare sunt simple şi bazate pe cuvântul divin care spune „cine vrea să vină după Mine; cine are urechi de auzit să audă; învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima…”. Chiar v-aţi dori o biserică în trend cu lumea? O biserică ce trebuie să fie de acord cu drogurile, cu alcoolul, cu avortul, cu homosexualitatea deoarece aceste sunt la modă? Chiar doriţi să mergeţi la biserică ca la Mall doar pentru desfătarea trupului?

Eu nu doresc aşa ceva. Biserica este a lui Hristos. Cine vrea să-L urmeze nu are decât să accepte această rânduială, deoarece doar cel care rabdă până la sfârşit se poate mântui. Dacă trebuie să se schimbe ceva în Biserică sunt de acord. Să se schimbe viaţa morală a celor care se numesc creştini, fără discuţie că şi a unor slujitori ai altarului, să se schimbe inima lor şi mintea lor, nu spre a fi în pas cu lumea, ci în pas cu Biserica.

PUTEM UMBLA PE APA CA PE USCAT?

Nu ştiu cum să fac să vă spun mai multe lucruri în cuvinte puţine, deoarece nu vreau să plictisesc prin cuvinte multe ori să prăduiesc puţinul timp al cititorului cu vorbă lungă. Deci voi încerca să fiu concis.

Se vede treaba, cel puţin din cele constatate în experienţa pastorală împreunată cu cea civică, civilă, omenească, că lumea duce lipsă de timp pentru Dumnezeu. Oamenii fac multe lucruri cu temeinicie în viaţa lor, numai lucrurile care ţin de Dumnezeu sunt făcute fără tragere de inimă, incomplete ori nu sunt făcute deloc. Statistic vorbind, unii se întreabă ori calculează dacă mai vin sau nu mai vin oamenii la biserică, câţi vin şi cât rămân acolo. IRELEVANT. Nu contează numărul celor prezenţi în trup ci contează prezenţa lor în duh. Pot fi 100 de persoane la slujbă în trup, dar din ele în duh, în legătură prin rugăciune curată cu Dumnezeu  pot fi doar 5, restul făcând doar act de prezenţă ori fiind ieşiţi la o mică plimbare.

Ştiţi, mă gândeam la episodul umblării pe mare. Acolo Mântuitorul îl cheamă pe Petru la El, Petru păşeşte pe apă şi la un moment dat începe să se scufunde şi strigă cu frică. Oare de ce a putut merge un pic înainte de a începe să se scufunde? Pentru că primii paşi i-a făcut cu ochii către Hristos. Din momentul în care a îndreptat privirea spre valuri şi urechile către vântul care sufla puternic a început să se scufunde. În biserică se întâmplă la fel. Teoretic toţi vin la slujbă pentru a-şi intersecta simţurile cu Dumnezeu. Acest sentiment se disipează în scurt timp din cauze 100% omeneşti şi oamenii încep să se scufunde.

E clar. Noi nu putem umbla pe mare. Ne este frică de valuri şi de adâncuri. Noi nu trebuie să venim în biserică cu un trup secătuit de prezenţa sufletului ce nu lucrează dimpreună cu mintea. Simpla prezenţă la slujbă nu ajută cu nimic dacă urechile nu aud decât vâjâiala grijilor lumeşti nelepădate la uşa bisericii. Nu ne putem închina în duh, înaintea sfântului altar cu gândul la vacanţă, la animalele de acasă, la maşina parcată ilegal ori cu ochii aţintiţi la ceilalţi credincioşi de lângă noi care sunt cufundaţi în aceleaşi gânduri lumeşti ori şi mai rău, în vreo discuţie stearpă de clevetire taman la sfinţirea darurilor.

 Zilele trecute am găsit pe internet un filmuleţ de 7 minute, al cărui link îl încorporez în prezenta postare. M-aş bucura dacă l-aţi urmări până la capăt.  Poate că redă mult mai bine şi frumos realitatea decât cele pe care eu vi  le-am înşirat aici. Prezenţa în biserică se face în trup pentru hrana sufletului. Încercaţi să mergeţi la biserică şi să daţi dovadă că aţi lăsat la uşă problemele lumeşti care nu au legătură cu sufletul. Probleme de genul scorului la meci, ora de începere a filmului, garderobă şi consumul maşinii nu au ce căuta într-o rugăciune. Când mergi la biserică încearcă să cânţi şi să te rogi cu toată fiinţa. Poate că nu vei umbla pe mare ca pe uscat, dar cu siguranţă nu te vei mai speria de valuri.

Click pe link http://www.youtube.com/watch?v=-DiIpBQQpGc&feature=share filmul e super.

PACATUL, UN BUN PROFESOR

Nu cred că există cineva care să nu fi auzit de păcat. Majoritatea ştiu ce este păcatul şi care îi sunt consecinţele. Toţi ştim că nu e bine să păcătuieşti deoarece te îndepărtezi de Dumnezeu, deoarece în felul acesta nu facem cinste chipului divin din noi. E o chestie tare ciudată cu săvârşirea păcatului. Într-un fel, dacă vreţi, e un sadism sufletesc, deoarece ne supunem la săvârşirea răului căutând plăcerea indiferent de chinurile la are ştim că vom fi supuşi.

Eu însă doream să vă transmit altceva. Ştiţi că există o vorbă românească care spune că omul cât trăieşte învaţă. Eu nu sunt de acord cu asta, deoarece omul tot greşeşte şi nu învaţă nimic din greşeli, nici din ale lui şi nici din ale altuia. Pentru care motiv am ajuns la concluzia că cel puţin teoretic, am putea învăţa şi din păcat câte ceva. Chiar şi păcatul poate fi un profesor dacă ştii să cerni şi să alegi din toată răutatea partea cea bună. O altă vorbă românească spune că „cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt”, şi bine ar fi dacă am face aşa.

De ce zic că păcatul poate fi un profesor? Această stare de fapt se materializează în lucrarea păcatului şi ridicarea lui la rang de lucru obişnuit sau chiar necesar traiului de zi cu zi, păcatul devenind o a doua natură indispensabilă vieţii, poate şi pentru faptul că cei de lângă noi trăiesc în aceeaşi stare.

Dacă un lucru te face să suferi, teoretic te fereşti de lucrul acela. Dacă o mâncare îţi face rău, te fereşti să o mănânci. Dacă soarele îţi face rău, nu stai în soare. Dacă păcatul ţi-a făcut rău, nu-l mai săvârşeşti. Trebuie să înveţi din acest lucru. Dacă ai clevetit pe cineva  şi a aflat, ai pierdut un prieten şi pentru a nu mai pierde altul trebuie să te opreşti din clevetire. Dacă ai drăcuit sau înjurat pe cineva, indiferent de ce a făcut, ai hulit o făptură creată după chipul lui Dumnezeu, ai pierdut un prieten. Indiferent de ce păcat săvârşeşti eşti pasibil de a pierde prietenia lui Dumnezeu şi asta chiar trebuie să dea de gândit fiecărui suflet vieţuitor pe acest pământ. De aceea putem învăţa din lucrarea păcatului. De aceea dacă ne-am fript cu un păcat să suflăm în orice ispitire ce vine asupra noastră. Cine nu a ştiut să înveţe de la Biserică să înveţe măcar de la păcat până nu e prea târziu, ar fi păcat.

În România, poate că şi în alte părţi, există un fel de sport, se numeşte „arătarea cu degetul”, lucrul despre care Scriptura ne vorbeşte cu termenii de bârna din ochiul tău şi paiul din ochiul aproapelui. La  noi se obişnuieşte a se arăta cu degetul defectele, păcatele celor din jur. Nimeni însă nu învaţă din asta, mai ales că tot o vorbă spune că „beleaua se ţine cu rândul”. Ori dacă cineva este în păcat, sau are o problemă, nu râde, nu arăta cu degetul, ci ia aminte să stai cu frică să nu cazi şi tu. E bine să înveţi chiar şi din păcat.

DA-L DRACU!

Uff!  E destul de greu de vorbit despre treaba asta pentru că trebuie să fie pomenit pierzătorul de suflete şi nu-mi face mare plăcere, dar trebuie. Sunt nevoit să aud la spovedaniile credincioşilor cum aceştia mărturisesc păcatul acesta al drăcuitului, mulţi dintre ei spunând că nu pot renunţa la urâtul obicei deoarece spun asta din copilărie şi că de multe ori se simt eliberaţi, se răcoresc dacă îşi descarcă nervii pomenindu-l pe satana. Bineînţeles că de la caz la caz am încercat explic care sunt urmările drăcuitului, repercusiunile lui în viaţa familiei, a sufletului şi a societăţii, asta dacă nu punem pe primul plan lezarea numelui lui Dumnezeu prin pomenirea prea deasă a diavolului.

În Sfânta Scriptură găsim în primul capitol al epistolei  I-a către Timotei cum apostolul Pavel dă satanei pe Imeneu şi pe Alexandru, care i-au făcut mult rău apostolului. Iar la capitolul V al primei epistole către Corinteni vedem cum  acelaşi apostol îndeamnă pe cetăţenii Corintului să dea satanei pe un creştin care căzuse în păcatul desfrânării cu femeia tatălui său, cu mama sa.

 Se vede treaba dar că aceasta este o formulă (incertă însă) de excludere din comunitate, pedeapsă severă care îi lasă însă celui vinovat şansa unei reabilitări târzii  După informaţii păstrate în tradiţia bisericească, cei  „daţi satanei” erau loviţi şi de neputinţe trupeşti: de boli, de paralizie, chiar moarte fulgerătoare, cum a fost cazul soţilor Anania şi Safira (Fapte 5.1-11).

În general astăzi, dar în special la români, a da dracu este ceva banal, e simplu ca „buna ziua”, e la ordinea zile. Se dă la draci orice, că are sau că nu are suflare. Eşti dat dracu’ şi cu ochii din cap şi cu sufletul. Eşti dat şi lingura cu care mănânci şi cu mama dar şi cu morţii mamei. Ba mai mult decât atât se folosesc  şi formule de genul „e dat dracu’ de deştept” , că dacă spui că e foarte deştept sughite.

"Nu dati loc diavolului. (...) din gura voastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta." (Efeseni 4, 27-29) "Stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi." (Iacov 4, 7-8)

De ce se dau oamenii pe mâna satanei, e lesne de înţeles, deoarece satana le induce această predispoziţie de a săvârşi răul. Treaba este alta, de ce nu le pare rău oamenilor când fac acest lucru, de ce nu se căiesc, de ce nu-şi revin?

Teoretic orice lucru dat satanei e al satanei. Ai dat dracu’ găina, porcul, vaca? Când te hrăneşti din carnea sau produsele lor gândeşte-te bine, ale tale sunt sau ale diavolului. Mănânci din averea ta sau din ceea ce ai dat dracului. Apoi analizează şi vezi de unde vine răutatea acestei lumi, certurile, bătăile, omorurile şi toate nenorocirile din casele oamenilor.

Unii, care sunt chipurile mai evlavioşi zic la supărare „ dă-l dracului Doamne iartă-mă” ca să pară că le pare rău de cele spuse şi că-şi aduc aminte şi de Dumnezeu. Ori alternativă de a sluji la doi stăpâni nu există, că aşa ne învaţă Mântuitorul.

În speranţa că veţi reflecta câtuşi de puţin la cele spuse, „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.

CREDINTA IN POPOR

O rușine-i azi credința la poporul românesc
Ca e “dumnezeu” știința și dezmățul sufletesc!
S-a uitat credința sfântă cu tradiții strămoșești
Azi la modă-i desfrânarea și slujirile trupești!

Să te-nchini azi “e rușine”, lumea râde de pacat
Dumnezeu e-nchipuire, fiindcă de …ne-am cultivat!
De! Strămoșii din vechime nu erau prea cultivați,
Astăzi merg să se închine numai cei înapoiați!

Azi, cu-atâta învățătură, cum să crezi în Dumnezeu,
Când cunoști perfect atomul și-i despici nucleul său!
Azi, când munca grea cu brațul e facută de motor,
Azi, când vezi în casă lumea, privind la televizor?!…

Ce câștig ai din credință când azi ai tot ce dorești?
Cum, tu om cu-nvățătură, iarași să te umilești?…
O, dar iată că azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept, are cultură, dar e rău, nedrept, brutal..

Iată, lipsa de credință de la cei ce-s cultivați,
Că ajung să se ucidă chiar și rude, chiar și frați!
Ce frumos era românul, milostiv, cinstit, smerit,
Credincios și cu nădejdea vieții fără de sfârșit!

Toți strămoșii cei din veacuri, iată că au fost uitați,
Sau, sunt defăimați de unii, că n-au fost prea cultivați!
Oare limba românească care-o scriem și-o vorbim
Nu din cărțile lor sfinte, ce le-au scris, o moștenim?
Prima frază tiparită în iubitul nostru grai
Este-o sfântă rugăciune pe acest picior de plai.

Oare nu aveau cultură? Varlaam era ateu?
N-aveau minte sănătoasă de chemau pe Dumnezeu?
Dosoftei n-avea cultură, sau Ivireanul Antim?
Oare nu erau tot oameni, despre dânșii noi ce știm?

Dosoftei cu-a lui cultură peste tot recunoscut
Purta moaște în trăsură ca odor neprețuit.
Mucenicul din Suceava peste tot l-a însoțit,
Pentru ce-l purta cu dânsul Marele Mitropolit?
Oare asa de scurtă minte să fi fost la Dosoftei!?
Câți ca ei au azi cultură dintre cei mai mari atei?

Poate Ștefan Voievodul de cultură-a fost lipsit,
El, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfințit!

Câți din cei ce au cultură cunosc azi amănunțit
Ce averi avea Sihastrul care Ștefan l-a iubit?
Dar câți știu că Sfântu-acesta înțelept și luminat,
Știa pe de rost Psaltirea și pe câți i-a vindecat!?!

Și câți știu că atunci Ștefan sta la ușa lui smerit
Așteptând, el domn, la ușă obosit și istovit?
Știți că-n ruga lui umilă a cerut lui Dumnezeu
Ca s-ajute Voievodul, izbăvind poporul său?

Tot poporul cu credință apară acest pământ,
Mii și mii sunt sub țărână, un popor martir și sfânt!
Au zdrobit păgânătatea cu puterea Sfintei Cruci,
Tot pământul țarii noastre este plin de mucenici!

Sfântul Gheorghe pe drapele întărea pe-acești străbuni,
Presărând urgia morții în puhoaie de păgâni!
Mircea, Alexandru, Ștefan, brazi zidiți de Dumnezeu
Stavila păgânătății – au slăvit Numele Său!

Pân-la noi răzbeau adesea milioane de păgâni,
Dar cădeau zdrobiți de Domnul prin acești creștini români!
Brâncoveanu, om cu carte, între voievozi cinstit,
A murit păstrând credința, un “crestin desăvârșit”!

O, dar astăzi Sfinții noștri, ce puțin sunt cunoscuți,
Au sfințit aceste plaiuri în cumplite suferinți!
Azi când gradul de cultură este mult mai ridicat,
Toți strămoșii Sfinți ai noștri, neamul nostru i-a uitat.

Câte vieți fără prihană, vrednice azi de urmat.
Sunt trecute cu vederea, câți români le-au cercetat?
De la Daniil la Iacob, de curând mort la Iordan,
Un popor întreg de Îngeri sunt în plaiul Dunărean!

La Cernica, un luceafar este Sfântul Calinic,
Teodora de la Sihla și Nicodim cel sfințit!
Moșu Gheorghe de la Piatra, din clopotniță de sus
Sau Vichentie la Secu, și căți sunt întru Iisus!?

Doar o parte dintre dânșii poate-s scriși în Pateric,
Despre care, lumea cultă, n-a aflat înca nimic!
O, dar țara noastră-i plină de sfințite ctitorii
Ale Domnului Altare, ale noastre bucurii!

Iată-n zilele de astăzi au rămas fără de preț
Vin străinii să se-nchine frescelor la Voroneț,
Vin străinii și se miră de așa minunății
Care…, cei fără cultură, le-au zidit ca mărturii!

Cum să creadă doar în semne azi poporul cel ateu?

Dacă nare-n el voința să citească din Scripturi,
Nu urmează nici credința sfintelor învățături:
Ei cred tot ce spune lumea, făr-să ceară dovediri,
Iar Scriptura, Patericul, nu-s decat închipuiri!

Iată cum cinstim credința și pe Bunul Dumnezeu
Noi românii, creștini de astazi, am ajuns popor ateu!
Iată cum cinstim strămoșii și pe toți ai noștri Sfinți
Tăvălindu-ne în rele și-n spurcatele dorinți.

Pentru ce-au luptat străbunii să ne scape de păgâni,
Dacă noi trăim ca hunii, dar ne socotim creștini…???

Vasile Militaru