ARDE-TE-AR FOCUL

Ce bine că sunt anumite lucruri în viaţa asta care să ne mai aducă aminte şi de viaţa viitoare. E adevărat că momentele sunt rare, în special cele bune, dar sunt momente care situaţia limită ne aduce aminte de clipa trecerii dincolo şi de ceea ce ar putea să se întâmple acolo.

Acum trec repede la miezul problemei şi vă spun, în special celor care nu trăiesc la ţară, că de aici lucrurile se văd altfel.  Repeziciunea cu care se succed anotimpurile este vizibilă ceas de ceas, la oraş e mai greu, iar starea  pe care o produce această ciclicitate este o stare de uimire dacă nu chiar de angoasă .

Bunăoară ieri a fost foarte cald, azi destul de frig. Ieri am făcut cunoştinţă cu focul.  Până azi nu m-a interesat în mod special focul, dar ieri, când am făcut cunoştinţă la propriu cu viclenia lui am căutat să văd ce este el cu adevărat. Am căutat şi aproape că era să mă încur decât să mă descurc. Definiţiile focului sunt ambigue şi numeroase. În primul rând că nu prea i se acordă o stare anume. Unii zic că e stare gazoasă, alţii că ar fi plasmă, ba chiar i s-a acordat o stare personală  numită „stare flogistică”. Părerile sunt împărţite iar ecuaţiile ce conţin ionizări mă depăşesc. Apoi se spune că focul, alături de pământ, apă şi aer constituie elementele ce stau la  baza ce lucrurilor înconjurătoare. Despre partea cu Prometeu care fură focul din Olimp nu mai are rost să discutăm că deja e legendă de 2000 de ani.

Aşadar ieri am fost pe câmp să dau foc la resturile vegetale. Un hectar de vegetaţie uscată şi tocată a ars într-o oră şi ceva. Deşi terenul fusese bine pregătit limbile focului căutau avide să depăşească graniţa impusă, căutând să evadeze spre celelalte terenuri.  Focul se înmulţeşte extraordinar de repede. Parcă ar avea o inteligenţă luciferică. Nu doresc să simţiţi vreodată dogoarea infernală a unor flăcări ce lăsau în urma lor un pământ negru fumegând ici acolo. El are într-adevăr o calitate de netăgăduit. Focul curăţă tot ce întâlneşte în cale, chiar dacă asta înseamnă o factură costisitoare de multe ori. Nu lasă în urmă nimic.

Şi cum ieri am inhalat fum cât pentru juma’ de viaţă m-am gândit la focul iadului. Ştiţi, acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Iadul este locul unde focul nu se stinge. Explicaţia părinţilor bisericeşti spune că focul acesta care nu se stinge este focul conştiinţei, este viermele neadormit care roade conştiinţa în veşnicie. Cred că e cumplit să fii la locul de pedeapsă, să vezi de acolo pe alţii în paradis. Atunci încep arsurile conştiinţei, exemplu grăitor pilda bogatului şi a săracului Lazăr. Un duhovnic ce încerca să-l lămurească pe un creştin care lua cam în zeflemea treaba cu focul iadului, a făcut cu acesta un experiment. L-a pus cu palma deasupra unei lumânări şi l-a rugat să stea cinci minute. După câteva secunde omul a urlat, învins fiind de arsura flăcării. A înţeles pe propria-i piele că dacă aici nu poate sta nici un minut în bătaia focului, o veşnicie  este de neimaginat să rabzi.

Eu am terminat treaba în bune condiţii, evident destul de înnegrit  şi afumat. Nu am terminat însă cu gândurile la focul iadului. Flăcările au fost o lecţie bună. Nu ştiu câţi se vor tângui acum în flăcările iadului. Nici nu vreau să mă gândesc la vacarmul vaietelor din locul acela. În viaţă trebuie să acţionezi în aşa fel încât să nu te arzi. În cealaltă viaţă cu atât mai mult nu ne dorim să ardem într-un foc care nu mistuie. Pentru care motiv când mai auziţi sau folosiţi expresii de genul „arde-te-ar  focul” să vă gândiţi de două ori ce trebuie spus ori ce vă doriţi cu adevărat.