NEBUNE!

De ceva vreme am cam pierdut legătura cu blogosfera.  Cin’ se scuză se acuză. Adică de vă spun că am avut treabă, nu vă încălzeşte cu nimic, chiar dacă munca a fost una asiduă şi la biserică. În încercarea mea de a face şi munca Martei şi a Mariei am neglijat o parte din activităţi şi asta m-a făcut să-mi aduc aminte că cine aleargă după doi iepuri…….şi iată că azi mai vin cu o mică postare.

Evanghelia duminicii din prima săptămână a postului Naşterii Domnului este specială. Toate au câte ceva special, că de aia sunt cuvintele Domnului, dar asta îmi place pentru un lucru ce nu cred că-l bănuiţi. Eu nu am de gând să vă înşir cuvintele lui Luca, le găsiţi aici ori duminică la biserică. Eu vreau să exploatez o latură lumească a acestei pilde în care bogatul numit nebun de către Hristos, doreşte să-şi strice hambarele pentru a-şi zidi altele mai mari din care să-şi sature sufletul, chipurile.

Sunt câteva predici monumentale ale părinţilor bisericeşti la această evanghelie. Eu, cu îngăduinţa voastră, am să încerc să conturez dimensiunile unui hambar special, ce de multe ori devine neîncăpător când e vorba de strânsură.

Apăi dragii mei, eu zic că trupul omului este un hambar în care se îndeasă zilnic şi aproape niciodată nu se umple. Ce iubeşte omul pe lumea asta mai mult decât trupul? Nu pentru el şi întreţinerea lui aleargă omul toată viaţa? Aţi văzut deseori oameni mulţumiţi pentru câte au strâns ori aţi văzut cum cu înfrigurare se aleargă continuu pentru umplerea hambarului, făcându-se chiar şi noaptea zi în această străduinţă titanică de săturare a trupului din care  patimile ciugulesc neîncetat.

„Voi strica hambarele şi mai mari le voi zidi!” a strigat nebunul din Scriptură. Poate că pentru cuvintele ce urmează voi fi „taxat”. Nu mă supăr. Fiecare are dreptul la o opinie, câtă vreme aceasta e fundamentată pe Scriptură, pe cunoaştere iar nu pe dorinţa de exersare a expresiei „gică-contra”.

Aşadar, trupul nostru, acest hambar fără saţiu este câteodată plin. Fireşte că roadele cu care se umple nu sunt faptele bune ci sunt roadele mândriei, că mândria îl face pe om să „dea pe-afară” şi să nu-şi mai încapă în piele.  Trupul omului se umple de păcate prin pofta ce îndeamnă la o muncă dusă în slujba celui viclean, cel ce plăteşte cu măsură înzecită aici pentru ca omul să uite de plata ori răsplata ce urmează firesc după ce trupul-hambar nu va mai exista.

Stricarea hambarelor, a trupurilor există chiar la modul real. Mulţi oameni ai zilelor noastre, excluzând pe cei ce din motive medicale întemeiate, sunt nemulţumiţi de locul unde îşi strâng roadele. Mulţi îşi strică hambarele. „Minunile” tehnologiei medicale de azi modifică permanent trupurile oamenilor nemulţumiţi de aspectul exterior, chiar dacă sunt sănătoşi. Mulţi vor să semene cu idolii lor de la televizor ori vor să iasă în evidenţă cu look-uri noi şi nemaivăzute, dintr-o mândrie vicleană şi cu interes.

Hristos zice: „nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău şi cele care le-ai strâns ale cui vor mai fi…. .” Pentru mine nu contează că un mort este frumos ori că  este normal sau sluţit. Mortul, fizic, nu este decât un pământ în devenire, un trecut vânător al unei vânări de vânt, cum spune Eccesiastul „Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; .....Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dânşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: „Mi-am urât viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt”(Ecclesiastul 2, 17).

Oare a greşit Mântuitorul când a spus „nebune” către omul ce îşi doreşte schimbarea hambarului spre al umple cu netrebnicii? Câţi îşi modelează sufletul în  vederea umplerii cu faptele bune strânse cu amărăciune spre a da o hrană dulce?