OMUL DE PĂMÂNT

Aţi văzut voi cum în mână

Dumnezeu a luat ţărână,

Ca să-şi pună chipul sfânt

Într-o formă de pământ?

Aţi văzut cum de îndată

A suflat în faţa-i dată,

Şi în chip miraculos

Omul, s-a făcut frumos?

Căci pământul negru-n sine,

Nu arăta foarte bine.

Strălucire-n chip de lut,

Aţi văzut cum s-a făcut? 

Ştiţi voi despre cum s-a zis

Că trupul a fost închis,

Într-un suflet luminat

Cu care-a fost îmbrăcat?

Şi-apoi ştiţi că mai apoi,

Dintr-unu’ s-au făcut doi,

Dintr-un trup şi o simţire,

Doi într-unul din iubire?

Off, dar ştiţi că tot apoi,

Când au văzut că sunt goi,

După căderea-n păcat ,

Hăini de piele-au căpătat?

Iată raiul au pierdut.

Trupul s-a ’ntors la pământ .

Sufletul a fost închis,

Şi lipsit de paradis.

Omul de pământ, ştiţi bine,

E ca mine şi ca tine,

Bun şi rău, trist ori senin,

Plin de miere sau venin.

Omul, pe pământ, e rege,

Aşa a fost scris în Lege.

Iar un rege-adevărat,

E slugă-n al său regat.

Ce e omul pe pământ,

Abur, florare, fum sau vânt?

Suntem ură sau iubire,

Suntem clipă-n rătăcire?

De eşti mare sau eşti mic,

De ştii totul sau nimic,

De-auzi totul şi de vezi,

N-ai nimic, dacă nu crezi.

Omul de pământ, ştiu eu,

E creat de Dumnezeu.

E creat cu scop precis,

Să domnească-n paradis.

Omul, în pământ se lasă,

După trup, e a lui casă.

După suflet, cred şi sper,

C-a lui casă e în cer.

Am văzut oameni trăind,

Apoi i-am văzut murind,

I-am simţit la asfinţit,

I-am condus la răsărit.

Printre lacrimi şi suspine,

Am simţit că este bine,

Ca la timpul hotărât,

Să ne-ntoarcem în pământ.

Printre lacrimi seci şi flori,

Am văzut  de multe ori,

Cum ţărâna care moare,

Lasă sufletul să zboare.

Iar în clipele senine,

L-aţi văzut pe om mai bine?

L-aţi văzut măcar în scurt,

Ca pe-un ulcior de lut?

Lutul din care-s făcut,

Reprezintă-acel pământ,

Care, după a sa fire,

N-are pic de strălucire.

Eu, sunt un om de pământ.

Sunt un Adam care-în gând,

Cred şi sper şi îmi doresc,

Să ajung un om ceresc.

 Poezie de nepoet.