CARPE DIEM BĂ!

Ieri am urmărit un clip unde se vorbea de cumpărarea unei clipe. Şi într-o clipă am derulat prin minte clipe din viaţă când timpul s-a comprimat la maxim pentru a lua o hotărâre fără pic de răgaz.

„Carpe diem”- trăieşte clipa- cum spunea Horaţiu, sau  mai bine spus,  "carpe diem, quam minimum credula postero", în traducere, "culege ziua de azi și fii cât mai puțin încrezător în viitor" cum a înţeles Ovidiu.

Trebuie să pun lângă aceste gânduri şi interpretarea unui mecanic auto tare priceput în a sa meserie, care, lucrând la maşinile unor oameni nepricepuţi la mecanică, a auzit expresia şi şi-a însuşit-o. Mărturisesc că am râs cu poftă pe un frig tăios când aşteptând să schimb nişte pivoţi, fiind pauză de masă, mecanicul a fost refuzat de ucenicul său la gura de ţuică cu care a fost îmbiat. „Carpe diem bă, că asta-i viaţa, habar n-ai ce e bun!”

Bănuiesc că înaintea secundei, ca unitate de măsură a timpului în lumea modernă, a fost clipa, care deseori este asemuită cu bătaia pleoapelor, cu clipirea. Venirea pe lume este o marcată de clipa în care ochii, străfulgeraţi de lumina exteriorului, clipesc pentru prima dată. Ne numărăm, fără să contabilizăm, secundele, clipele vieţii, prin clipiri mai rare sau mai dese în funcţie de starea sufletească sau locul în care ne aflăm. Ieşirea din lume se face într-o clipă, când clipirea îşi încetează numărătoarea şi obloanele ochilor se trag pentru veşnicie, căci acolo nu este timp.

Ştiţi că aproape nu este postare în care să nu pomenesc de relaţia omului cu Dumnezeu, pentru cazurile unde există această relaţie sau se crede în această relaţie, fără să doresc impunerea trăirii mele cuiva, fără să forţez nota cu crezul meu. Într-o frază, folosindu-mă un pic de matematică (la care nu am excelat), aş dori să fac un calcul. Şi aici mă refer doar la cei ce cred în Dumnezeu. Nu ştiu câţi se gândesc la Dumnezeu, în timpul unei zi în mod curat, nealteraţi de sunete, imagini şi trăiri profane. O secundă sau clipă dintr-un minut ar fi perfect. Ar însemna un minut dintr-o oră ori 24 de minute dintr-o zi. Vi se pare mult? Deja când am ajuns la unitate mai mare de măsură cred că vi se pare mult. Aşa, ca să vedeţi ce putere are clipă, o secundă. Poate nu aveţi timp în timpul săptămânii, mă refer tot la cei ce cred, că ceilalţi se pare au de câştigat ceva timp, neavând treabă cu divinitatea. Cele 24 de minute din fiecare zi, pot fi cumulate într-o slujbă , de aproape trei ore, matematic vorbind. Poate că merită şi Dumnezeu, măcar atât.

În timpul vieţii clipa poate fi fericită ori fatală. Într-o clipă ne putem salva ori pierde viaţa. Carpe diem, trăirea clipei este o traducere forţată, libertină. Trăirea clipei, după umila-mi părere afiliată la gândul lui Ovidiu, ţine de selectarea momentelor speciale şi nu de ghiotura secundelor bulucite din viaţa noastră luată de-a valma. Secundele, minutele, orele şi zilele noastre sunt în mare parte coordonate de un program rigid, de un orar bine stabilit de obligaţii şi tabieturi. Clipele însă sunt momente speciale ce trebuiesc alese cu  grijă. Secundele sunt multe, clipele sunt rare.

„Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte.” Sunt rânduri de la slujba înmormântării. Nu le-am scris pentru a vă întrista ci pentru a vă arăta puterea clipei.

Iar dacă nu v-a  plăcut postarea, pentru care mi-am jertfit o clipă, am să încerc să recuperez sobrietatea mesajului prin a vă ura clipe minunate uniform repartizate printre secundele şi zilele petrecute alături de cei dragi.