N-AM OM!

„N-am om!” O constatare dureroasă a unui slăbănog paralizat la marginea scăldătorii Vitezda. 38 de ani de chin şi aşteptare a unei clipe ce se dorea a fi atacul spre locul ce ar fi adus vindecarea. Suferinţa a fost amplificată an de an. Pentru că altul, apoi altul, fiecare din ei cu omul său, se cobora în apa tulburată de înger spre primirea tămăduirii și, normal, aşteptarea devenea mult mai chinuitoare.

În pericopa evanghelică din duminica a patra de după Paşti, cea mai mare dramă o descoperim în singurătatea bolnavului, a omului răvăşit de păcatele tinereţii, a sufletului măcinat de mustrarea conştiinţei ce nu concepea nicicum să cârtească împotriva divinităţii.

Singurătatea reprezintă tragedia omului modern. Nu că înainte nu era,  ba da, dar acum se simte mult mai puternic. Singurătatea este dublată de tehnologia care încearcă o suplinire  rece a ceea ce ar putea să facă comuniunea, prietenia în vreme ce singurătatea îndeamnă la deznădejde, la cădere. Sfântul Ciprian al Cartaginii spunea că „omul cade singur dar se mântuieşte în comunitate”, în comuniune.

Iar aici vorbesc de adevăraţii prieteni. De cei cu care poţi împărtăşi necazuri şi bucurii, de cei ce se îmbracă în formalism în încercarea de a masca neputinţa de a se bucura pentru tine când îţi merge mai bine.  

Într-o societate pe care majoritatea o socotesc ca fiind în metastază, ca trăire zic,  există cu siguranţă mulţi oameni cu verticalitate. De multe ori privim spre ei şi nu credem ochilor că unii pot sluji semenilor fără interes material impus prin tarif fix, unul de la care de la care nu se face rabat.

Însă cei mai mulţi oameni simt o nepăsare, o părăsire ce împresoară din toate părţile, în timp ce suferinţele toacă mărunt inimi  și vieți, producând nefericire şi moarte.

„N-am om!” Aşa a spus slăbănogul. Aşa este. Rar găseşti  un om ce-ţi întinde mâna spre a te purta într-un loc unde şi sufletul să fie mângâiat. În general, chiar dacă nu generalizăm, prietenii de distracţie te uită repede când îţi pierzi forma, indiferent de motiv - boală, sărăcie, necazuri-, găsind oricând printre ei vreunul care să te vândă chiar și pe mai puțin de 30 de arginți.  E foarte adevărat că nu avem mereu lângă noi un om. Poate nici nu am căutat la momentul potrivit pe cine trebuie, unde trebuie. Se pierd valori, oameni cu suflet, cu dăruire, tocmai pentru că așteaptă pe lângă scăldătorile vieții câte un om care să-i observe, omul care să-i arunce în scăldătoare pentru ca, având dezlegarea tuturor puterilor, să poate lucra spre mântuirea lor și a celor din jur.  Poate că pare inuman să vorbeşti despre iubire fără tentă erotică şi despre prietenie unor oameni aflaţi în suferinţă şi lipsiţi de aceste mângâieri, celor slăbănogiți. Numai că un început trebuie să existe peste tot,  un bun început. Întâi de toate omul nu trebuie să se întristeze pentru că-s prea puțini cei care ar putea să-i facă statuie, ci să conștientizeze că-s destui care vor să-i pună cruce(a), prea puțini cei care să-i întindă mâna pentru a-l duce spre scăldătoare, mult prea mulți cei care i-ar da un șut în dos ori a-i bloca orice pas spre fericire. 

Slăbănogul din evanghelie a fost vindecat de Hristos. După vindecare i-a spus un cuvânt greu, un cuvânt ce-mi răsună deseori în minte în momentele de încercare şi suferinţă. „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”.

În viață poți face multe singur, dar în viață, la un moment dat, ai nevoie de câte un Om, unul care să te ajute până în punctul în care numai de Dumnezeu să poți ajutat. 

Dacă nu ai om, fii om!