TESTAMENT

„Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor; miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi cetăţean al raiului.” (stihiră din slujba înmormântării)

Deseori am auzit vorbindu-se în diferite locaţii şi în diverse situaţii despre testament, despre ceea ce în formă juridică autentificată ori doar olografă câte cineva lasă urmaşilor ori posterităţii bunurile dobândite într-o formă sau alta în timpul vieţuirii pe aici, pe pământ.

Într-un fel, la un moment dat, poate că fiecare om se gândeşte la ce se va întâmpla cu cele strânse după ce-i va sosi ceasul trecerii către veşnicie, către forma de existenţă ce nu mai presupune forma materială ci doar pe cea spirituală, destul de neglijată de altfel cât trăim în forma fizică.

Istoria ne-a arătat că de-a lungul timpului au fost oameni care şi-au dorit cu ardoare dusă până la extrem, la obsesie şi nebunie, să fie veneraţi după moarte. Şi-au dorit să nu-i uite oamenii pentru că frica morţii şi a nesiguranţei ori necredinţei în viaţa veşnică le-a întipărit în minte că doar aici vor exista prin cele lăsate posterităţii. Ori până şi cele mai megalomane edificii create de unii pentru a nu fi uitaţi au fost la un moment dat făcute una cu pământul de trecerea timpului.

Deci ce lăsăm în urma noastră? Ori ce ar trebui să lăsăm, mai bine spus. Părerile sunt diverse. Unii îşi întocmesc testamente riguroase, catalogând fiecare bun pentru fiecare moştenitor, crezând că n u vor fi uitaţi. Foarte fals sentimentul. Odată cheltuită averea se uită şi numele. Şi vă spun asta eu care, trecând prin cimitir deseori, văd pe cruci ori monumentele funerare cuvintele nu te vom uita niciodată. Adică abia mai văd cuvintele, pentru că sunt aşa de murdare şi acoperite de muşchi de pământ încât îmi dau seama că averea s-a risipit de mult timp, iar niciodată şi-a schimbat înţelesul. Ar fi mers spus nu te vom uita până nu vom termina bănuţii.

Unele testamente sunt deosebite. Arghezi are unul foarte frumos, bănuiesc că-l ştiţi; iar Ienăchiţă Văcărescu lasă unul care nu este luat în seamă decât de ziua naţională ori la vreo sărbătoare în care ne aducem aminte de românismul nostru. Deosebită mi s-a părut cererea lui Alexandru Macedon, căci a cerut ca la moartea sa să-i fie găurit coşciugul pentru a-i fi scoase afară palmele. De ce? Pentru ca lumea întreagă să vadă că el, împăratul, nu a plecat cu nimic de-aici, că de fapt tot ceea ce strânge omul nu e  al său şi implicit nici al urmaşilor, căci nici ei nu sunt nemuritori(în forma fizică).

„Cela ce cu mâna Ta dintru nefiinţă m-ai zidit şi cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ din carele am fost luat, la Cel după asemănare mă ridică şi cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă.”(stihiră la slujba înmormântării)

Teoretic  cele adunate de noi în această lume ar trebui să le dăm Celui de la care le-am primit. Aici vorbesc din punct de vedere creştin. În definitiv, dacă am venit goi şi plecăm goi(hainele de înmormântare sunt irelevante) înseamnă că toate cele de care ne-am bucurat pe-aici ne-au fost încredinţate doar pentru a ne folosi de ele, de ale utiliza în desăvârşirea noastră, în şlefuirea noastră pentru a reprimi starea dintâi, paradisul. La Liturghie spunem ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate, acea recunoaştere şi recunoştinţă pentru toate cele primite, conştientizând totodată că e mult mai bine aşa, că nu suntem stăpâni a celor pe care le administrăm ci doar utilizatori vremelnici.

În definitiv, dacă putem lăsa ceva posterităţii, putem lăsa ceva într-o formă neperisabilă. Putem lăsa într-o formă olografă scrisă în inimile celor pe care i-am cunoscut, într-o formă ce nu trebuie autentificată de nici o autoritate lumească, într-o formă ce poate fi dusă şi în veşnicie. Probabil că e mult de lucru la acest capitol, căci puţini sunt cei care se pricep a scrie în inimi cu literele ce pot fi citite chiar şi în veşnicie.  De ce? Pentru că e  un alfabet ce se transmite pe cale sufletească.