LUMINI ŞI UMBRE

„Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” Matei VI, 22-24

Îmi plac mult aceste cuvinte ale Scripturii. Mai ales dacă înţelegem prin cuvântul trup însăşi viaţa. Asta înseamnă că ochiul este luminătorul vieţii, iar ochiul este conştiinţa ce la rându-i ar trebui să se lase luminată şi iluminată de lumina ce nu poate fi măsurată de nici un instrument al lumii acesteia.

Altfel spus, luminătorul vieţii este conştiinţa; de va fi conştiinţa curată, toată viaţa va fi luminată. Iar de conştiinţa va fi rea, toată viaţa va fi întunecată. O conştiinţă întunecată poate îmbracă în beznă o viaţă întreagă, mai ales când omul încearcă să slujească la doi stăpâni.

În momentul în care oamenii au ales aproape la unison să închidă ochii la vederea Adevărului s-a făcut întuneric trei ceasuri făcând să se cutremure pământul din care au ieşit trupurile celor ce căutau lumina. Evanghelistul Ioan spune că „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.” Ceea ce înseamnă că cei care aleg întunericul, cei ce aleg orbirea lui mamona, sclipitoare de altfel, nu vor avea parte de lumina cea neapropiată. Zicând asta merg cu gândul la primii oameni, la starea paradisiacă. Acolo se trăia în lumina lină a sfintei slave cereşti. Numai că sclipirea falsă a luminii demonice a întunecat privirea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, lumina demonică le-a umbrit lumina divină şi au văzut apoi cu ochii lor goliciunea cu care s-au îmbrăcat, dezbrăcându-se prin propria lor alegere de haina luminii celei dintâi. Deja ochiul lor, conştiinţa lor, i-a îndepărtat de Dumnezeu, căci s-au ascuns.

Într-un fel, inversul acestei situaţii s-a petrecut pe drumul Damascului când, cel ce credea că le vede bine pe toate, Saul din Tars, orbit de lumina divină a putut vedea cu adevărat lucrarea conştiinţei. Orbirea de moment i-a luminat drumul spre un apostolat ce l-a dus spre primirea luminii veşnice, cum însuşi le spune colosenilor „mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină.”

A alege între Dumnezeu şi mamona înseamnă a alege între lumină şi întuneric. Dacă am privi astronomic, geografic mintea noastră, o putea-o  percepe ca pe un glob cu două emisfere. Evident că într-una este lumină şi în cealaltă întuneric. Numai că această stare de întuneric provizoriu nu trebuie să fie lucrătoare, ci nelucrătoare. Căci lucrul nostru trebuie să-l săvârşim cât este lumină, iar întunericul ce vine peste noi să-l prelucrăm în odihna aşteptândă a răsăritului, a începutului de viaţă.

Din nefericire, constatăm cu mâhnire, se întâmplă tot mai des să vedem conştiinţe orbite de nesiguranţă şi disperare, de alegeri greşite în momente în care întunericul luminează fals şi distruge lumina din om, transformându-l pe acesta în umbră rece, lăsându-l  gol şi golit de simţuri, de bune dorinţe, de speranţă, de iubire.

Ne-au fost lăsaţi ochii trupului să vedem lucrarea Lui şi să vedem lucrarea noastră. Mai presus de privirea ochilor noştri avem privirea conştiinţei noastre. Ochii trupului se curăţă prin lacrimi de amărăciune sau bucurie, prin lacrimi de durere, prin clipiri ce numără clipele în care fiecare privire caută o rază de lumină. Ochii minţii, conştiinţa ce luminează sufletul, trebuie să-şi cureţe retina trăirilor şi alegerilor interiore alegând adevărata lumină, cea care-şi are izvorul în iubirea vieţii.