DOUĂ VICII

„ Şi a zis Iisus (după înviere)lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona,  Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei.

Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele.

Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.”

Poate că textul scripturistic a fost prea lung, dar e atât de frumos şi de grăitor încât nu mergea ciuntit nicicum. Discuţia avută de Mântuitorul cu Petru după înviere reprezintă un model de iertare şi iubire. Asta chiar dacă Petru s-a mâhnit la a treia întrebare. Şi asta pentru că i-a adus aminte de lepădarea de dinaintea răstignirii. Hristos l-a mustrat cu iubire, ca un adevărat prieten.

Iertarea şi iubirea ce vin în urma unei greşeli ar trebui să reprezinte superioritatea omului faţă de celelalte vieţuitoare ale pământului. Mai ales că avem pildă pe însăşi Mântuitorul care iartă pe cei ce-l răstignesc, iartă pe tâlharul ce-şi recunoaşte păcatele, iartă pe Petru cel ce se lepădase.

De fapt când iubeşti pe cineva (şi aici exclud din start iubirea trupească, erosul) îl iubeşti şi accepţi cu toate defectele. Altfel, poate fi cineva plin de calităţi şi virtuţi, că dacă nu vrei să iubeşti ori să ierţi nu dai dovadă de cele spuse de apostolul Pavel ce zice că "dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, se bucură de adevăr, dragostea toate le suferă, dragostea toate le crede, dragostea e plină de nădejde, dragostea toate le rabdă, dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni 13, 4-8)

Rugăciunea domnească Tatăl Nostru, ştiută de aproape toţi creştinii, spune la un moment dat şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Evident că cel ce rosteşte mecanic aceste cuvinte nu percepe mesajul transmis, nu simte că iertarea este o stare a sufletului. Fără iertare sufletul este cuprins de rugină, fără iubire (repet, nu fizică) îşi pierde strălucirea.

Evident că iertarea nu poate schimba trecutul, dar poate pregăti viitorul. Într-un fel putem spune că e omeneşte să greşeşti dar e dumnezeieşte să ierţi şi să iubeşti pe cel ce l-ai iertat. Iertarea şi iubirea sunt atribute ale oamenilor puternici, sunt o imitare a unei stări divine cu care rar ne putem întâlni.

De aceea Hristos le spune apostolilor că întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.

Iertarea şi iubirea sunt virtuţi ce se prind greu de sufletele oamenilor, dar când devin vicii, când nu poţi trăi fără ele, răspândesc lumină şi linişte peste tot.