ÎNCREDEREA

Încrederea? Un sentiment de siguranţă  bazat pe convingerea că nimic rău nu se poate întâmpla, o stare pe care rareori o experimentăm la adevărata ei valoare pentru că îndoiala sau neîncrederea sunt stări de cercetare permanentă a omului ce trece prin valurile vieţii cu inima strânsă.

Şi dacă încrederea (ca trăire permanentă) este un lucru rar, credinţa, privită ca o încredere la superlativ, aproape că lipseşte cu desăvârşire. Zic asta pentru că de am fi avut credinţă măcar cât un grăunte de muştar am fi mutat munţii, ba chiar şi pietrele cele de deasupra inimilor împietrite le-am fi răsturnat. Dar n-avem credinţă, n-avem nici încredere şi mai trist, n-avem nici speranţă.

Îmi place tare mult evanghelia potolirii apelor învolburate de pe lacul Ghenizaret. Dar înainte, să scriu irmosul unei cântări de la slujba de înmormântare, căci zice „marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strig către Tine, scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive”. Trup şi suflet, încredere şi credinţă, stări palpabile şi trăiri instabile toate înglobate într-un om aflat mereu pe marea tulburată a vieţii ce nu trebuie să aibă alt liman decât ţărmul liniştit al adevărului.

Evangheliştii relatează scena aproape la fel. Îl prezintă pe Hristos dormind, iar Delacroix speculează scena într-un tablou minunat surprinzând vântul turbat, valurile şi stihiile nopţii pe de o parte; iar pe de altă parte spaima apostolilor şi calmul din somnul lui. Matei vorbeşte în alt loc despre venirea Mântuitorului pe apă în toiul unei  furtuni spre bucuria şi spaima lipsită de încredere a apostolilor, pe care Petru o experimentează păşind neîncrezător pe valuri, dovedind neîncrederea sa, una care nu era structurată pe credinţa pe care o avea în Hristos ci doar pe trăirea umană a firii sale pământeşti. Aici aş puncta cu un exemplu personal. În urmă cu aproape 30 de ani era să mor înecat. Pot spune că-s un bun înotător şi ştiu să înot de la vârsta de patru ani. Ei, într-o zi, datorită oboselii am făcut cunoştinţă cu neîncrederea şi credinţa. Căci din cauza oboselii n-am mai putut înota până la mal. Era o apă cunoscută, aşa cum şi lacul Ghenizaret era cunoscut apostolilor. Şi în timp ce încercam să ies la mal, istovit de puteri am experimentat momentul de întâlnire cu moartea. mâinile fără vlagă au dat posibilitatea ochilor să vadă cerul, aveam credinţă şi simţeam că n-am să mor. Cu toate acestea nu aveam încredere, nu îndrăzneam să las picioarele  pe fundul apei care deja nu mai era periculoasă. Înotam într-o apă care deja era mică şi nu aveam încredere deplină în acest fapt. Credinţa a biruit neîncrederea şi azi sunt viu.

Nu ştiu dacă atunci am strigat ca şi apostolii de frica morţii, poate că da. Ştiu însă că o mână mi-a fost întinsă şi am scăpat din scufundarea neîncrederii. Apostolii, cei ce erau înspăimântaţi de frica morţii ce-i pândea în năpraznica furtună ce le acoperea corabia cu valuri, aveau credinţă. Mai mult, aveau lângă ei pe Hristos care ar fi trebuit să le dea încredere. De multe ori neîncrederea reprezintă naivitatea trupului ce se teme de factorii externi ce lucrează asupra noastră. Credinţa este maturitatea unei conştiinţe ce lucrează direct la suflet indiferent de valurile zgomotoase ale ispitelor vieţii, indiferent de vânturile încercărilor şi avalanşele bolilor ce vin peste noi.

Încrederea şi credinţa sunt trăiri cu care trebuie să navigăm permanent pe marea vieţii şi când aceasta e liniştită sub cerul senin al bucuriilor, dar şi când e învolburată sub cerul posomorât al încercărilor. Iisus le-a zis: de ce vă este frică, puţin credincioşilor? Chiar, de ce ne este frică? Ori ce ne lipseşte mai mult, încrederea sau credinţa?