marți, 18 septembrie 2012

DEGEABA? NU, DE POMANĂ



Uneori micile probleme ale vieţii (inerente de altfel) devin lecţii practice în continuarea acestui drum sinuos al existenţei până la intrarea în acea linie dreaptă de unde nu mai putem face nici o întoarcere.
Acum câteva zile am avut neşansa să fac pană la o roată. N-ar fi ceva nou pentru un şofer cu ştate vechi şi cu multe sute de mii de km conduşi. Partea  dificilă a apărut când am constatat că şi roata de rezervă e dezumflată,  asta pentru că nefiind folosită de mult timp, încet-încet s-a lăsat. Acum treaba era simplă. Teoretic trebuia să merg la vulcanizare, practic nu aveam cu ce, fiind într-un orăşel unde mă cunoaşte destulă lume, care lume probabil că s-ar fi uitat cruciş  cum merg pe stradă dând de-a dura o roată murdară de pământ, deşi poate că aş fi făcut rating pe youtube dacă mă filma careva. Şi cum vulcanizarea era cam la juma’ de km am decis să ies la ocazie stând lângă o grămadă de pepeni scoşi la vânzare, cu gândul că acolo tot mai opreşte câte cineva.
Şi pentru că am zis de pepeni, cum aşteptam eu acolo cuminţel să găsesc pe cineva care să mă transporte cu roata, mi-am adus aminte că acum vreo 20 şi ceva de ani de ani aveam bostănărie. Ce să vă spun, alte timpuri. Cu o parte mergeam la piaţă, cu altă parte colindam satele cu căruţa. Aveam un căruţaş molcom şi strigam „hai la pepeeeni” o zi întreagă, că voce aveam. În periplul cu căruţa întâlneam fel şi fel de oameni, unii mai îndrăzneţi ziceau „nu dai măi neică şi degeaba din dovlecii ăia?” Evident că nu dădeam, dar făceam în aşa fel  încât o juma’ de kil să rămână neplătit, ca o mică pomană. Şi dacă tot am zis de pomană, la un moment dat a apărut lângă căruţă un copilaş de vreo cinci ani încălţat cu o pereche de papuci de plastic cu zece numere mai mari decât piciorul şi puşi de-a îndoaselea. Nu avea pe el decât o pereche de pantaloni scurţi, iar semnul zarzărelor ori al dudelor târzii ce trecuseră prin mâna lui se vedeau generos atât pe la gură cât şi pe piept. Şi punându-şi mâna streaşină la ochi zice:  „nenea, îmi dai şi mie un pepene degeaba”? „Nu-ţi dau mă degeaba” am zis eu, „îţi dau aşa, că mai fac şi eu pomană.” I-am întins un pepenaş pe măsura lui, iar el senin şi mulţumit a zis „bogdaproste”. Am râs un pic de seriozitatea lui şi m-am bucurat de naturaleţea lui, de ştiinţa lui.
Şi cum aşteptam eu cu roata lângă mine, că de aici am plecat, doar ce opreşte o maşină (din cea care arată ca elicopterul) lângă mine şi aud: „urcaţi”! Ce să urc, că eram cu roata, iar în interiorul maşinii era lux. Şi am ezitat, fireşte. „Lăsaţi, urcaţi şi roata că se face curat, nu e o problemă”, zice  şoferul, un tânăr ce asculta în surdină Andre Rieu - Shostakovich' Second Waltz. M-am suit cu roata şi într-un minut am ajuns la vulcanizare.  El zice, „vă aştept să vă duc înapoi, că oricum trebuie să fac şi eu presiunea la roţi.” N-am zis nimic, dar mă gândeam că poate e copilul vreunui cunoscut care mă ştie. Roata mea s-a rezolvat imediat şi am ajuns la locul unde aveam eu atelajul, că aşa îi spune eu maşinii mele.  Fireşte că am băgat mâna în buzunar ca să-i plătesc băiatului. Numai că el a făcut semn că nu. „Păi bine” zic eu, „doar nu mai  luat degeaba”.  „Degeaba, nu” a zis el zâmbind, „că mai fac şi eu pomană”.
Desigur, m-am bucurat că o gâgâlice de pepene şi-a găsit folosinţa în viaţa mea după 20 şi ceva de ani, când nici nu mă aşteptam. De fapt niciodată nu trebuie să ne aşteptăm ca o faptă bună, o milostenie să fie răsplătită aici. Dacă Dumnezeu va vrea asta, sigur se va întâmpla, la momentul în care noi ne aşteptăm mai puţin. Dacă nu, se vor răsplăti cu siguranţă dincolo. Şi cred că uneori vorba ce zice cel ce dă, lui îşi dă îşi găseşte întrebuinţarea atât aici cât şi dincolo de această lume materială.
Altfel, viaţa merge mai departe pe drumul ei sinuos până la intrarea în linie dreaptă de unde nu ne mai putem întoarce.

10 comentarii:

  1. Frumos ar fi sa gasim in lumea asta numai oameni de bine,sa ne ajutam la nevoie.excelenta povestire Sarut mana ElenaP

    RăspundețiȘtergere
  2. Primul meu gând a fost ca tânărul cu mașina de lux era ”copilaşul de vreo cinci ani încălţat cu o pereche de papuci de plastic cu zece numere mai mari” ...

    RăspundețiȘtergere
  3. :)))))) Super super tare povestea!!!!
    Ce coincidenta!!!!
    Dumneavoastra v-ati plimbat cu gandul....iar "baietelul" va plimbat cu masina!
    Mi-a placut foarte foarte mult!!!!
    Sa aveti sanatate parinte!

    RăspundețiȘtergere
  4. Mulţumesc Corina. Bine ai revenit printre noi cu gânduri bune.

    RăspundețiȘtergere
  5. Parinte,

    M-am amuzat copios si chiar aveam nevoie de o astfel de poveste.
    Dupa cum se vede nici o fapta buna nu ramane nerasplatita mai devreme sau mai tarziu.Cu siguranta nici cele rele nu raman "nerasplatite" mai devreme sau mai tarziu.Asadar, sta in puterea noastra sa alegem...
    Eu imi ascult inima si la serviciu mai dau la colegi un mar, un covrig, etc....ei stiu ca nu dau "degeaba", unii spun "bogdaproste", iar altii multumesc.........saptamana trecuta, una dintre colege m-a intrebat:
    -Andreea de ce de fiecare data cand aduci cate ceva imi dai si mie, chiar daca ca eu nu ti-am dat niciodata nimic?!
    -Pentru ca aduc cu drag si ma gandesc la cei care nu mai sunt.
    -Si eu am morti si eu nu le impart niciodata nimic.
    -Macar te gandesti din cand in cand la ei si le aprinzi cate o lumanare?
    -Destul de rar.
    -Eu cred ca si daca nu as avea persoane dragi disparute tot as imparti cate ceva ca asa mi-e felul.
    La care ea spune:
    - Cred ca rudele tale decedate o duc boiereste pe lumea ailalta?Daca mor inaintea ta, te gandesti si la mine cand o sa imparti ceva?
    Ne-am amuzat cu totii de cuvintele ei.Ce as fi putut sa-i raspund?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu aveam răspunsul dar nu-l pot scrie aici :D Eu ştiu că mereu faci parte din munca ta şi din dragostea ta şi celor de lângă tine ca mulţumire pentru cele primite ori pentru cei plecaţi dintre noi. Să-ţi ţie Dumnezeu obiceiul Andreea.

      Ștergere
  6. Bunatatea si daruirea vine din interior. Nu o fac pt cineva viu, nu stiu daca ajuta pe cel mort. Daruirea din ceea ce prisoseste e mesajul din Biblie, mesaj sadit de bunici, dar si pt ca nu imi plaec risipa.
    Un mar daruit, o mangaiere dariuta ma fac sa ma simt bine. Si imi aduc aminte sa multumesc lui Dumnezeu ca am.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dar din dar se face raiul. Scripturistic vorbind, nu trebuie să dăm decât din prisosinţa bunului nostru, din ceea ce de multe ori se va strica, rugini, fura. Nu luăm nimic după noi, iar ceea ce dăruium s-ar putea să ne vină însutit înapoi.
      Mulţumesc frumos de trecere şi comentariu.

      Ștergere