„Unde este mamaia? Mami, zi-mi unde este
mamaia?” Fetiţa trăgea de mâneca mamei care-şi ştergea de zor lacrimile ce
cădeau pe pământul amestecat cu aşchii de lemn putred. „Zi-mi mami, unde e, că
mi-ai zis că azi mi-o alăţi”, zicea copila fără să-i pese că în jurul ei
cei mari erau plânşi şi că fiecare încerca să-şi ascundă durerea căutând să
facă câte ceva. De fapt cred că nici
unul din cei prezenţi n-au sesizat cerinţa fetei.
„Uite-o maică”, a zis femeia printre
suspine, arătând cu degetul spre groapa unde între scândurile roase de
putreziciune, o mână de oase îngălbenite se aliceau printre hainele zdrenţuite
şi ele de trecerea timpului.
„Dar ziceai că a fost flumoasă, e ulâtă, nu-mi
place” a zis cu seninătate fetiţa fără să realizeze ce se întâmplă în jurul ei.
Auzise de la mama ei că a avut o bunică frumoasă care a murit foarte tânără, o
ştia şi din poze şi a mers cu încredere la cimitir pentru că a auzit pe la cei
mari că azi trebuie să „o scoată” din mormânt. N-a înţeles de ce mamaia ei, cea
despre care a auzit mereu că a fost frumoasă, e aşa, o mână de oase, cum pe
moment nu a înţeles de ce plâng oamenii mari.
„Mă duc să mă joc”, a zis ea desprinzându-se
de mâna mamei. Şi luând un trandafir grena din buchetul ce flutura la baza crucii
în bătaia vântului uscat, a plecat ţopăind printre cruci spre o grămadă de
nisip ce aştepta să fie răscolit de picioarele unui copil cu obrajii îmbujoraţi
de bucuria vieţii.
„Omul
ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut
peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său”. Ps. 102,
15-16
Părinte, aşa cred eu că e Împărăţia Cealaltă, al cărei hotar începe dincolo de buza de pământ a mormântului...ca bucuria unui copil, ca lipsa lui de griji şi de durere, ca frumuseţea florilor de toamnă şi de primăvară şi de vară...
RăspundețiȘtergereTare frumos aţi scris, vă mulţumesc!
Îţi mulţumesc frumos şi eu Mariana pentru gândul bun şi pentru apreciere. Aşa este, împărăţia cerurilor este a acelora ce au sufletele ca si ale copiilor.
RăspundețiȘtergereCe frumos cresc flori din trupurile bunicilor. Tematori de moarte, copiii lor nu se apleaca sa le rupa. Sinceri, curati si iubitori, nepotii indraznesc sa le culeaga si sa le ia cu ei la joaca.
RăspundețiȘtergereTrecut, prezent, viitor, toate aceste timpuri stranse la un loc formeaza Imparatia Copiilor, in care speram sa ajungem cu totii, datorita iubirii Tatalui Nostru.
Ieri a trecut toamna. Asteptam zapada sa se aseaze peste covoarele de frunze.
Iarna deja bate la uşă. Sub covorul de frunze se dospeşte viaţa primăverii ce va veni. Mulţumesc frumos pentru gândul bun.
ȘtergereSarut-mana Parinte.Bunicile sunt frumoase in suflet chiar daca la exterior nu se mai vede.Cu aceasta postare frumoasa mi-ati adus aminte de strabunica mea care a murit acum 17 ani si la cei 82 de ai ai ei(atunci) era o femeie frumoasa si exterior si interior.Imi aduc aminte de vocea ei blanda care imi spunea mereu ca desi ea va pleca va avea grija de mine.Te bucuri si te intristezi totodata cand iti aduci aminte de persoane care au insemnat ceva in viata ta si nu mai sunt.Elena.P.
RăspundețiȘtergereAşa este Elena, fiecare din noi avem amintiri frumoase cu cei ce ju mai sunt, amintiri ce revigorează imaginea lor în mintea noastră, amintiri ce uneori de aduce un zâmbet trist pe chipurile ce caută spre pământ şi spre cer.
ȘtergereMultumesc de vizita si spor la postari cu talc.
RăspundețiȘtergereMulţumesc frumos Adriana. Mereu găsesc pe pagina ta lucruri de folos sufletului. De aceea trec şi citesc, las un cuvânt şi apreciez gândul tău spre trăirea celor sfinte.
ȘtergereIar m-ai facut sa ma intorc in timp........toate bunicile au sufletul frumos iar atunci cand pleaca lasa un mare gol in sufletul nepotilor.
RăspundețiȘtergereSeara calda in casa si in suflet,Parinte!