VÂRSTELE FERICIRII

Îmi place mult dictonul latin labor omnia vincit improbus, îmi place pentru că defineşte un adevăr incontestabil, chiar dacă de multe ori ni se pare că munca noastră e în zadar.  Şi chiar dacă unii mai şugubeţi spun că munca e izvor de sănătate chiar dacă nici lenea n-a omorât pe nimeni, eu merg pe varianta latină, mi-a intrat în minte şi suflet taman la momentul potrivit şi mi-a fost de mare folos.

Pentru care motiv, dar nu doar pentru el, cum am obiceiul în zilele de vară, dis-de-dimineaţă ies la robota  din grădină, căci atunci sporul e maxim şi temperatura de-afară e prielnică. Abia pe urmă, după ce soarele-şi aruncă suliţele-i aprige pe cârca aplecată printre ardei şi roşii bagi de seamă că timpul îndeamnă spre administrativele ce ţin de acte, drumuri şi slujbe. În fine, nu vreau să credeţi că m-am apucat să ţin jurnal de pension aici, căci de fapt altceva doream să vă spun.

Vasăzică  robotind prin grădină doar ce aud în boxe (că uitai să vă spun, mai dau drumul radioului să ascult o muzică veche şi-o ştire cât muncesc) cum că există două vârste ale fericirii într-o viaţă de om. Nu-s curios din fire, dar asta m-a făcut curios. Şi după publicitatea interminabilă prezentatorul citează o sursă ce redă studiul binecunoscuţilor cercetători britanici care zic că omul are în drumul vieţii două puncte culminante ale fericirii, la 23 şi respectiv 69 de ani. Fireşte că după ce am zâmbit larg, m-am gândit că de primul gong am trecut  în fugă mare, pierindu-mi repede zâmbetul când am socotit că până la următorul gong ar mai fi ceva nefericire de îndurat, conform cercetătorilor, desigur.

Mare Ţi-e grădina, Doamne! Nu, că am zis-o şi pe asta, că doar era de zis, nu?  Şi apoi nu ştiu ce formule au folosit ei, că o definiţie ori formulă a fericirii nu există, măcar din câte mai pricep şi eu.

E drept, ceva-ceva  mai ştim şi noi, pentru că fericirea poate fi materializată respectând anumite reguli, împlinind anumite îndemnuri, trăind anumite sentimente. Bunăoară, că n-am cum să trec peste aşa ceva, în predica de pe munte, Hristos deschide cumva premisele atingerii fericirii, nominalizând pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng,  pe cei blânzi, pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, pe cei milostivi, pe cei curaţi cu inima, pe făcătorii de pace, pe cei prigoniţi pentru dreptate, categorii de oameni care, la prima vedere, trăind aceste stări ai crede că sunt loviţi de nefericire, iar nu de fericire.  Aşa cum foarte mulţi cred că fericiţi sunt cei care câştigă la loto ori dau vreo mare lovitură financiară ori de gen asemănător.

Dostoievski spunea că fericirea este un episod trecător în marea dramă a vieţii, deşi, sincer, mai aproape de adevăr este Freud, căci el spune că omul fericit este acela care stăpâneşte şi munca, şi dragostea.

Personal cred că fericirea adevărată este doar o aripă a iubirii curate. Iubirea curată zboară cu ajutorul a două aripi minunate, fericirea şi speranţa. Numai un om care este fericit şi plin de speranţă poate iubi curat. Invers, numai un om care trăieşte şi iubeşte curat şi dezinteresat poate fi cu adevărat un om fericit, iar asta nu de două ori într-o viaţă, ci o viaţă întreagă. Părerea mea, fireşte.