Degetele chircite de
încercarea neputinţei îngheţaseră din cauza vântului pătrunzător ce şuiera
străpungând puţinele haine, trecând chiar, nevăzut, prin sufletul cuprins de
durere. Până şi bulgărele acela de zăpadă, făcut involuntar, ca o aducere aminte
instinctivă a clipelor din copilărie, până şi el părea a se crispa, simţind
cumva, că prin mâinile care-l plămădiseră
zvâgneau bătăile unei inimi încercate.
Făptura umană a fost ţesută
din lumină şi iubire şi îmbrăcată, prin însăşi voia omului, cu hainele
suferinţei, acele haine care-şi pierd de grabă strălucirea, acele haine care se
destramă la fiecare încercare, lăsând în cele din urmă în faţa veşniciei un suflet care să-şi dorească haina
primordială, cea cusută din textura nemuritoarelor fire de gânduri bune şi
simţiri curate.
„Dacă nu aveam durerea”, zise
într-un târziu, „nu mai eram pe-aici demult, ea m-a ţinut”, şi tăcu. Zicea
Ecclesiastul că aproape „toată viaţa lui
(omul) este întuneric şi supărare, necaz
peste fire şi boală şi durere”. Şi nu minţea, dar să supravieţuieşti
datorită durerii deja e prea mult, e prea greu, ar zice omul, ca şi cum durerea
ar fi un dar, o binecuvântare chiar. E drept, nu cred că-i om care să nu aibe
vreo durere ascunsă prin cotloanele sufletului său, asta ca să nu zic nimic de
suferinţele ce vin uneori/deseori peste trup, căci ele sunt simţite, chiar dacă,
cum bine cred că ştiţi mulţi dintre voi, sunt oameni care nu simt durerea
fizică, expunându-se pericolelor taman prin nerecunoaşterea acestui dar al durerii.
Durerea există doar la nivelul
conştiinţei, ca un reflex al creierului de a apăra organismului transmiţându-i
datele necesare, în timp util, despre faptul că un lucru poate fi periculos. În
schimb durerea sufletească... . Dacă s-ar putea cântări măcar durerea
dintr-un singur om, probabil că lumea ar putea vedea cât de mare este omul,
căci greutatea durerii pe care o poate duce un om în spate poate fi deseori mai
mare decât cea a întregului pământ.
Mi-a venit în minte ce spunea Hristos, anume că, „femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar
după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că
s-a născut om în lume”. Mai există o vorbă ce spune că ne naştem în
durerile mamei, trăim în propria durere şi murim lăsând durere în mijlocul
celor de lângă noi. Doar că dincolo de
acest aspect, trebuie să conştientizăm că, Dumnezeu nu vede doar aceşti puţini
ani pe care-i trăim pe aici, nu vede doar cele trăite de om de la începuturile
lumii, ci vede şi veşnicia pentru care a fost creat omul, cea fără de durere,
aşa cum zice Ioan în Apocalipsă: „şi va
şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici
strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”.
Strângând cu putere bulgărele
în mâinile ce-şi chirciseră degetele spre a-şi striga suferinţa, a zis, privind
spre cerul ce sticlea de albastru: „la
primăvară, acest bulgăre se va topi într-un ochi de apă, cam cât lacrimile
adunate de un om într-o zi în care durerea devine darul ce-i dă puterea de a
merge mai departe”.
Cutremurător text, Părinte! E adevărat că femeia nu-şi mai aduce aminte de durere după ce a născut copilul, dar cineva ce a trăit continuu în durere şi reuşeşte să o privească ca pe un dar, este demn de toată admiraţia. Căci nu este deloc uşor.
RăspundețiȘtergereChiar ieri m-am gândit la dumneavoastră şi vroiam să trec să vă urez sărbători fericite!
Mihaela, îţi mulţumesc frumos pentru gândul bun şi pentru apreciere! Am trecut rar prin blogosferă, foarte rar, timpul mi-a fost potrivnic iar treburile mi-au umplut traista răspunderii. Slavă Domnului că-s duse toate cu sănătate.
ȘtergereO zi binecuvântată să fie la voi!
sarutmana parinte. cata dreptate aveti cu aceasta povestire.durerea exista la tot pasul dar echivaleaza cu micile bucurii de langa noi.sarbatori fericite.elena p.
RăspundețiȘtergereDurerea şi neajunsurile ne încearcă deseori, Elena, numai că, atâta vreme cât avem sănătate şi pe câte cineva drag lângă noi, nu trebuie să cedăm, ci să mergem mai departe, să luptăm.
ȘtergereSeară binecuvântată să fie şi la voi!
Mă gândeam la puterea de a merge mai departe, am privit-o mereu ca pe o datorie, o datorie față de cei dragi mie, o datorie față de mine și nu în cele din urmă chiar față de Dumnezeu. Cred, și spun adesea că datorăm un zâmbet pentru tot ceea ce am primit, pentru faptul că o maică a trudit să ne aducă pe lume, că un părinte s-a trezit în miez de noapte să ne vegheze somnul, că un prieten și-a amintit de noi, dar uite citind blogul le pot numi daruri, daruri fără preț, deseori fără ambalaj.și mai mereu asemenea bulgărașului care se va topi neștiut când îi va veni timpul.
RăspundețiȘtergereFrumuseţea, căldura şi bogăţia anumitor daruri, fie că-s învelite uneori în suferinţă, se descoperă deseori în momentele vieţii în care credem că am pierdut orice sprijin. Şi tu, Daniela, cred că ştii la fel de bine ca mine, dacă nu mai mult, ca mamă, că unele daruri se dau nevăzut, se transmit prin ADN-ul sufletesc, făcând posibilă lupta noastră cu încercările vieţii la fel cum s-a întâmplat şi cu cei dinaintea noastră.
ȘtergereBulgăraşul se va topi, dar apa lui va spune mai departe povestea, o va transmite pământului, ierbii şi florilor, şi prin ploaie oamenilor ce-şi vor desface degetele chircite spre a prinde picăturile.
frumos articol
RăspundețiȘtergereMulţumesc pentru apreciere!
ȘtergereIarna
RăspundețiȘtergereCu bulgări albi arunc în ger
Să se audă țurțuri stranii
Căzând în liniște, ca banii
Zvârliți în soare și mister.
În clinchet limpede arunc
Zăpada care încă pică
Pe sania fugind de frică,
Sau, ca în inimă, un prunc.
Din întâmplare și de frig
Aștept o lacrimă să-nghețe
Pe cerul unei suprafețe
De mască tulbure, – să strig.
Legată cu un fel de brâie
Peste zăpada mărunțită
Știu că iubirea e sfințită
Cu aur, smirnă și tămâie.
Atât de mult vreau să răzbesc
Prin albul iernii în culoare
Încât nu știu dacă mă doare
Tăcerea-n care locuiesc.
Florina Ladislau
Florina, tu deja de joci cu versurile, aşa cum se joacă vântul cu fulgii de zăpadă. Îţi mulţumesc frumos pentru comentariul versificat, pentru gândul bun. Zi bună să fie la voi!
ȘtergereDurerea e buna. Ne face sa apreciem micile daruri de fiecare zi, si sa multumim pentru inca o zi fara o noua durere . Noapte lina, Padre !
RăspundețiȘtergereAşa-i, July, durerea ne pregăteşte şi ne învaţă, durerea ne curăţă deseori de mândrie, de gândurile rele, de pofte.
ȘtergereZi bună să fie la casa ta!
Buna dimineata Padre! Am ajuns si eu pe blogul tau. Ma repet: tare frumos mai stii sa manuiesti cuvintele!
RăspundețiȘtergereO zi buna la casa voastra!
Mariana, mulţumesc frumos! Nu ştiu dacă mânuiesc cuvinte într-un fel anume, ştiu doar că mă bucur că pot transmite nişte gânduri simple şi curate celor din jur.
ȘtergereBună să fie ziua şi la casa voastră!
Foarte frumoasa povestea parinte ,da intradevar durerea face parte din noi si sufletesca si fizica ,sunt mama si stiu am trait-o si am simtit-o ,multumim parinte pentru vorbele cu care ne mangai sufletele ,sarbatori fericite sa aveti alaturi de cei dragi!
RăspundețiȘtergereCa de fIecare data, slovele dumneavoastra m-au facut sa cuget, Padre. E drept ca suntem nascuti in suferinta si suferinta ne urmareste toata viata pe acest pamant, dar am mai sti noi oare sa simtitm bucuria, dacaea nu s-ar ivi dintre dealurile durerii? Cum am putea sa stim ce este lumina, daca n-am vazut intunericul? Cum am putea sa admiram trandafirul, daca nu ne-am ranit macar o data in spinii lui? :) Sarbatori fericite si un an nou cu toate visele implinite! >:D<
RăspundețiȘtergereSimona, zici de slovele mele, dar uite, comentezi atât de frumos încât mă pui în încurcătură. :) În timp ce comentez mă gândesc involuntar la grădinarul care, de multe ori, luat cu munca în grădina lui de trandafiri, plin de ţepi în palme, cu genunchii plini de ţărână, nu are timp să se bucure de lucrarea sa. Cu toate astea e conştient că alţii, bucurându-se de culoarea şi mirosul lor, simte că munca sa nu e în zadar, iar asta îl fericeşte. De multe roi, pe drumul vieţii, în dureri şi suferinţe, în muncă şi aşteptare, nu ne dăm seama că efortul nostru e spre bucuria celor de lângă noi. În definitiv ce rost ar avea viaţa dacă numai noi (fiecare în parte) am fi fericit şi ceilalţi nu?
ȘtergereSărbători binecuvântate cu bucurie, lumină şi sănătate maximă să fie şi la voi!
De fiecare dată când dau întâmplător peste o postare de pe blogul ăsta îmi promit că îmi fac timp, într-o zi cu soare, să citesc mai mut din urmă. Încă n-am găsit timpul ăla. Scrii atât de frumos, cu atâta bun simț și înțelepciune! Îmi place foarte mult și rămân și cu multe învățăminte deși ai putea crede că la vârsta mea ar trebui să știu destule. Multă sănătate, pace și bucurii la casa voastră! Sunt fericită, Padre, că ești prietenul meu!
RăspundețiȘtergere