marți, 29 iulie 2014

PĂRĂSIŞTE


Azi am trecut pe strada pe care, cu mulţi ani în urmă, cu foarte mulţi ani în urmă, întorceam cu bucurie vizita unor prieteni de joacă, în locul în care atunci acolo se afla un excavator în care noi inventam poveşti de război cu tunuri şi tancuri. Părăsişte...  .
Da, părăsişte, e cuvântul potrivit, chiar dacă forma este una forţată, cel puţin dacă o raportăm la dicţionar. Gardul de ulucă ce strălucea de vopsea odinioară acum era legat cu sârme ici colo, iar putregaiul din el se mai ţinea doar în bălăriile ce crescuseră printre laţi. Casa ce înainte vreme era ca un pahar de cristal, acum sta cocoşată de presiunea singurătăţii încât parcă şi ciorile se fereau să stea pe coama ei. Doar o bucată de lemn, aparent mai nouă, era agăţată de singurul stâlp de poartă un pic mai zdravăn, iar pe ea, scris cu vopsea roz, trona anunţul arhicunoscut ce zice că locu-i „for sale”.
Vis-a-vis, trei bărbaţi, odată tineri şi ei, stăteau la un „tutun”, dând câte un picior zarzărelor ce cădeau coapte prin iarba şanţului. Desigur, i-am întrebat care-i treaba cu casa, că acolo era odată veselie mare, curtea plină, discuţii şi planuri de tot felul.
Ei”, zice unul, „au plecat toţi, că deh, umblă câinii cu covrigi în coadă prin străinătăţuri. Au pus-o în vânzare, dar nu au dat-o că au ţinut la preţ, acu’ ce să mai dea, că uite, cade tot. Se aude că ar fi luat-o unii să facă salon de masaj, hmm, să se răsucească ăi bătrâni în mormânt.” Şi aproape legat de primul, un altul, care tocmai îşi aruncase chiştocul în băltoaca rămasă din ploaia nopţii, râse hâtru, arătându-şi singurul dinte din faţă. „Lasă mă”,  zise către primul, „că e bine, că uite, vii de la sapă şi treci pe la masaj, ca-n occident”. „Bă, e de plâns, nu de râs”, a zis primul, „că o să vină vremea să te dea afară din casă să-şi facă ei afacerile iar tu o să rămâi cu râsul, că de masat o să te maseze moartea”.
Vorbe, vorbele oamenilor obosiţi de muncă, bucuroşi de ploaie, străini de civilizaţia occidentului, stăpâni pe mica lor curte şi miraţi de cursul vremii şi al vremurilor. Mi-am adus aminte, mergând mai departe, de cuvintele psalmistului care spune aşa: „ inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine. Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat.”
Părăsişte... . O stare nefirească de mâhnire şi neputinţă te încearcă atunci când vezi că locurile ce odinioară musteau de fericire sunt acum golite de viaţă, lipsite de sens, puncte de reper şi adăpost pentru păsările de noapte şi rozătoarele pământului. Sunt din ce în ce mai dese aceste locuri. Uneori, ca un paradox, părăsiştea cuprinde şi locurile unde-i mişcare, căci, sunt curţi unde s-au ridicat mastodonţi de clădiri (chipurile case), taman lângă acele căsuţe ce odinioară adăposteau o familie cu mulţi copii. Ai tinde să crezi că-n locul nou e mai bine, dar, nu de fiecare dată în viaţă totul este ca-n reclamă.

La o poartă, la o poartă nouă, pe altă stradă, e parcat un excavator, e nou, străluceşte în soare, numai că nu-i nimeni pe lângă el să se joace, nu inspiră la povestit ca cel vechi, ca cel lovit de vremuri. E nou, dar părăsiştea îl rugineşte taman prin nefolosire... .

12 comentarii:

  1. Seara buna Parinte.
    E trist cand vedem ca unele locuri/lucruri care in alte vremuri ne bucurau privirea ori sufletele,sunt sortite pieirii ori uitarii.
    De multe ori nici in adancul fiintei noastre nu mai gasim ceea ce odinioara ne facea fericiti.Acele lucruri marunte,fara pretentii dar care ne inseninau privirea.
    Viata insasi a devenit o mare provocare,iar cand am vrea sa ne intoarcem in timp,ori in locuri care altadata ne aduceau liniste,gasim doar parasiste.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dia, probabil că presiunea timpului îşi spune cuvântul nu doar peste lucrurile văzute,peste cele cu care ne obişnuisem într-un fel în oarecare timpuri, ci şi peste cele din adâncul nostru. Provocările vieţii sunt pe măsura puterilor noastre, chiar dacă uneori ni se pare că nu mai putem, şi zic asta gândind că luptându-ne cu lucrurile efemere, ce aduc bucurie doar pe moment, uităm să luptăm şi pentru cele care deschid cu adevărat drumurile noastre spre adevărata bucurie. Diferenţa între noi, cei de acum, şi noi, cei de acum 10, 20, 30 de ani, este că acum ne umplem timpul şi cu multe alte lucruri care chiar pot fi lăsate deoparte, nu de alta, dar ele ne răpesc bucuria de a trăi.
      Seară binecuvântată să ai!

      Ștergere
  2. Buna dimineata, Padre!
    Deseori traiesc sentimentele descrise de tine, trecand prin satul meu natal si mai cu seama pe la casa bunicilor unde eu am crescut si care nu mai este de fapt casa ci doar niste mormane de lemne si pamant.
    Mi se sfasie sufletul cand vad, dar din pacate nu am nicio putere(mai ales materiala), de a interveni cumva in ceea ce timpul si vremurile noi modifica.
    Doar amintirile raman vii si sper ca asa sa ramana pana la final.
    Multumesc pentru lectura pe care am savurat-o la aceasta ora matinala!
    O zi buna si numai bine! >:D<

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Meri, cred că sentimentul este comun multor oameni ce sunt apropiaţi de vârstele noastre, căci de acum părinţii noştri sunt deja intraţi în anii bătrâneţii, iar bunicii, deja de mult plecaţi dintre noi. Ai zice (ne-am gândi, involuntar) că e posibil ca şi peste casele părinteşti să se întâmple la fel, iar în timp, şi cu ale noastre. Există în astfel de cazuri un gol înăuntru, un gol al neputinţei de a face ceva, căci banii sunt puţini, timpul şi el fragmentat şi timpurile potrivnice.
      Îţi mulţumesc şi eu pentru trecerea prin rândurile mele şi-ţi doresc o zi minunată alături de cei dragi ţie! >:D<

      Ștergere
  3. Asa este Padre.Tocmai de aceea incercam sa-mi "disciplinez" putin activitatile,sa le las deoparte pe cele care nu-mi sunt de folos.Sper sa reusesc cat de cat,macar cat sa ma bucur de vremea frumoasa de vara.Eu sper sa va am oaspeti cat de curand si sa ne desprindem putin de treburile si rutina cotidiana.

    RăspundețiȘtergere
  4. Sarut mana, parinte
    Eu vreau sa spun doar atat: cu cat mai mari sunt casele, cu atat sunt mai goale. Cu cat mai aratoase sunt bisericile, cu atat sunt mai goale. In acele care mari, dar pustii, nu mai auzi glasuri vesele de copiii. Curtile oamenilor sunt golite de fericire si frumusete. Tot ceea ce e mai important, copiii, au trecut pe plan secund. Nu ne mai intereseaza decat banii, marfurile, cumparaturile. Sa acumulam tot ce e material... Sufletul nostru nu-si mai gaseste locul, rostul pe acest pamant. De aceea cred eu ca exista atatea "PARASTISTI". Pentru ca astazi noi nu facem altceva decat sa vindem, sa cumparam. Totusi, eu vad ca mai exista si cei ce pun accent pe suflet: "saracii" care-si cresc 5-6, 9-10 copii in conditii "inumane" dupa unii, dar cu multa dragoste si respect pentru viata, dupa parerea mea. Ei sunt cei care cred ca respecta cel mai mult VIATA. Nu cei care pleaca si vand. Pana la urma toata tara asta, cu mici exceptii va devenii o PARASTISTE.
    Binecuvanteaza, parinte!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În mare parte ai dreptate în cele spuse, chiar dacă, desigur, trebuie să vedem şi partea plină a paharului. Vezi, cel puţin în privinţa bisericilor (mai mari) trebuie să privim în perspectivă, fiindcă o biserică nouă nu este făcută doar pentru noi, cei ce trăim acum, ci şi pentru multe generaţii de după noi. Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a oferit aceste timpuri prielnice de construire, fiindcă, aşa cum ştii, au fost perioade în care Biserica a fost prigonită, când nici nu puteai pune în discuţie construcţia de noi lăcaşuri, primordial (atunci) fiind dărâmarea lor.
      E foarte adevărat că unele sunt goale, dar, peste libertatea de alegere nici Dumnezeu nu trece, fiindcă El ne-a lăsat liberul arbitru dintr-o iubire fără de margini, chit că îl doare şi-i pare rău când alegem greşit.
      Copiii, da, ei sunt cei de care trebuie să ne îngrijim cu mare atenţie, căci, ei vor fi martorii de mai târziu a modului în care noi am ştiut să ne înmulţim talantul.
      Să privim dar cu mai multă atenţie, cu mai multă dragoste, cu speranţă curată la cele pe care le facem, la zidirea noastră (materială şi spirituală) având mereu gândul întreptat spre binecuvântarea cerească, căci, cele ce la noi vor fi socotite a fi cu neputinţă, vor fi cu putinţă a le săvârşi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
      Zi binecuvântată să fie la casa ta!

      Ștergere
  5. Buna seara Padre...acum cativa ani buni....urcam drumul spre casa bunicilor mei undeva in inima Transilvaniei...amintiriea parca era inca calda in suflet desi nu mai eram de multa vreme copila, cand m-am apropiat de casa lor...am simtit un gol imens pana in adancul sufletului...nimic nu mai era ca odinioara....am fotografiat strada,,,casuta,,,,si-am plecat cu inima lacrimand....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ruxy, cunoscându-ţi sensibilitatea, îmi închipui trăirea pe care ai avut-o în acele momente.
      Am făcut un exerciţiu de imaginaţie şi am încercat să-mi închipui care ar fi reacţia celor care, trecând prin dreptul caselor unde vor fi locuit, vor da ochi cu părăsiştea. Nu-mi pot imagina decât lacrimi în ochii lor, ştiind că ei, bunicii noştri, la timpul rânduit, îşi vor fi dat toată silinţa ca gospodăriile lor să fie mereu insule de bucurie pentru cei ce trec pe marea vieţii.
      Săptămână binecuvântată să fie la voi!

      Ștergere
  6. Tot mai multe locuri sint parasite in sperantza de mai bine si de multe ori ori binele acela nu prea e bine.Copii nu se mai fac,educatzia se lasa pe umeri carora nu le pasa,tot mai putzini merg la biserica,nu mai este dragoste de tzara,nu mai este bun simtz.Doare cind vezi ce e la tzara,dar lumea s-a schimbat si nu-i mai pasa de nimic.Cel mai bun lucru e sa inchizi ochii si sa vezi casa copilariei tale

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu trebuie să fim nici aşa prăpăstioşi, nădejdea este încă o virtute ce luptă cu multă putere pentru om, desigur, acolo unde-i este deschisă uşa. De multe ori, de foarte multe ori, cădem în păcatul acela de a privi în jur la ceilalţi judecându-i. Şi asta o facem toţi, adulţi, copii, bărbaţi, femei, în ţară ori în afară, mai mult sau mai puţin, drept este, fără a lua aminte la noi înşine, la lucrarea noastră, la felul în care noi facem educaţie, la câţi copii avem, la cum ne raportăm la părinţi, profesori, biserică. Nosce te ipsum, un dicton latin perfect valabil şi azi, îndeamnă la cugetarea de sine într-o lume din ce în ce mai secularizată. Plecând de aici, de la cunoaşterea de sine, putem schimba câte ceva, chiar şi părăsiştile ce ne înconjoară.
      Zi binecuvântată să ai!

      Ștergere
  7. Din păcate oamenii pleacă, îşi caută fericirea şi traiul bun în altă parte. Ţărişoara noastră e tot mai săracă de oameni. Vreme trece, vreme vine...zicea Eminescu, sunt şi lucruri fireşti, lucrurile să se schimbe, să se modifice, dar părăsirea locurilor natale doar grăbeşte degradarea locurilor. Foarte bun articolul, ce bine că l-am citit, cum de mi-a scăpat anul trecut? Toate bune să fie Părinte drag!

    RăspundețiȘtergere