UN FEL DE PAUZĂ

Dese-s clipele la un moment dat în viaţă când ţi-ai dori să iei o pauză, şi când spun asta, nu mă gândesc nicidecum la pauza aceea percepută ca o vacanţă, când ştii că timpul de respiro este bine determinat, ci la pauza aceea tip stop-joc, la pauza în care poţi lua decizii capitale, nu arbitrare ori pripite, menite să conducă la păreri de rău.

Foarte mulţi oameni îşi doresc pauzele pentru că oboseala cronică îi apasă din ce în ce mai tare, atât de mult, încât de multe ori spun că nici 20 de ore de somn nu le-ar fi de folos pentru a se simţi odihniţi. Alţii, şi-ar dori mai mult timp pentru a-l petrece cu cei dragi, spunând că rarele clipe de discuţii în tihnă trec mai repede ca gândul, la polul opus, fireşte, apar clipele petrecute departe de ei, pe drumuri, la locul de muncă ori chiar la muncă (suplimentară) acasă.

Nu puţine au fost momentele în care, copil fiind, mi-am dorit ca timpul să stea în loc, aceleaşi gânduri avându-le şi-n adolescenţă, dar şi-n momentele de bucurie petrecute alături de minunaţii oameni întâlniţi până acum, de cei care au ştiu să mă accepte ca om şi ca preot deopotrivă. Poate că veţi râde dacă vă spun că rareori, ca orice muritor, mi-am dorit să se fi oprit timpul pentru lucruri mărunte, pentru că aveam câte ceva de făcut prin curte, casă ori pe câmp, procedând precum suporterii înfocaţi la loviturile de la 11 m când se roagă  cu mai mult patos decât se roagă într-un an întreg.

Va sosi şi momentul în care pauza finală oferită de timp, cea a veşniciei, va sosi şi la mine, când bilanţul unei vieţi are să se strângă într-o clipă, precum o arhivare a unui document în lumea virtuală.  Momentul acesta e unul special, desigur, luat fără de voia noastră, ori, mai bine spus, conform legilor fireşti după care trăim în trup, pentru care motiv nu trebuie să-l aşteptăm cu frică, ci ca pe un dat firesc, ca pe odihnă   binemeritată în urma unei zile de muncă.

Ideal ar fi să-ţi poţi lua pauză când vrei, ar fi ideal, da, numai că trebuie să fim conştienţi că lângă noi, dependenţi de noi, mai mult sau mai puţin, sunt cei care ne sunt mereu alături, cei care nu pot lua pauza odată cu noi, trăindu-şi clipa, fiind în punctul culminant al unor acţiuni în care au nevoie de tine, pentru că asta e frumuseţea vieţii, că nu am fost făcuţi să trăim solitar ci în comuniune.

Se prea poate ca în ultimul timp, luat de valul comentariilor prin paginile prietenilor să fi produs şi supărare cuiva, nedumerire ori  neîncredere. Nu ştiu dacă am ajuns la pragul derizoriului cu comentariile mele, eu zic că nu, eu zic că mi-am păstrat verticalitatea încercând prin pilde, metafore şi cuvinte simple, legate de viaţa de zi cu zi, să aduc în ochii cititorilor un dram de lumină. Nu cred că l-am „supărat” nici pe Dumnezeu prin modul în care am încercat să-L fac cunoscut, uzând mai mult de acţiuni şi gânduri ce ţin de viaţa de zi cu zi, în aşa fel încât să înţeleagă toată lumea, fără a mă adânci în teologie adâncă, greu de înţeles.

Sunt convins că adevăraţii prieteni vor înţelege mesajul meu, poate chiar şi cei ce ocazional mai trec printre rândurile mele. Aşa că sunt convins că lipsa mea va fi repede suplinită de mulţimea paginilor virtuale în care probabil că se vor regăsi, conştient fiind că-mulţi cei care scriu frumos şi ziditor.

Eu spun time out virtualului pentru un timp (nedeterminat), şi, cu voia Celui de sus, sunt convins că ne vom revedea cu bucurie în gândurile bune ce ne-au însoţit până acum.

p.s  De voi fi şters din vreo listă între timp, nu mă supăr, nu doresc să fiu o povară pentru nimeni.