"V"-ul PRIBEGIEI

Abia plecase noaptea, ori, dacă vreţi, abia se aşeza lumina zilei peste verdele aproape trist şi obosit al mijlocului de septembrie, când, ca-n copilărie, aşezat în leagănul din curte, cu genunchii aduşi spre bărbie, priveam spre grădina ce încet-încet stârpeşte, agonizând parcă, în vântul şprinţar al dimineţii de răpciune.

Nu ştiu când se vor fi dus aşa de repede zilele călduroase ale verii, căci mai ieri, din acelaşi leagăn, în clipele de odihnă, priveam la grădina ce mustea de rod şi la pomii pe ale căror ramuri se tot alergau gălăgioasele vrăbii în cearta lor zilnică cu mult mai sensibilele rândunici.

Poate vi se pare că am purces la scrierea unei compuneri de început de şcoală, o compunere primită la un test iniţial menită să vadă cu ce roade am rămas după un an de muncă. Nicidecum, şi când zic asta mă gândesc că azi, la vârsta maturităţii, nu cred că aş mai avea aceeaşi sensibilitate şi acurateţe de a scrie despre tainele naturii aşa cum aveam în copilărie.

Imaginea îmbătrânitei grădini se zărea ciudat prin aburul cănii de cafea ţinute între palme. Doar trei guri ar mai fi fost de luat şi apoi porţia de muncă a dimineţii trebuia să înceapă, defrişarea, fie ea şi pe petice, fiind imperios necesară, măcar din punct de vedere estetic. Numai că, dincolo de vârfurile salcâmilor din fundul grădinii, pe sârmele înnădite dintre stâlpi, a început gălăgia. Sute şi sute de vrăbii, aşezate ca într-un batalion de elită prezentau onorul, asta în timp ce mult mai sus, ca la comandă, un stol stingher de cocori, aşezat într-un „V” al pribegiei, îşi striga prezenţa.

Lumea virtuală te rupe deseori de spectacolul naturii, un shut down dat la timp îţi  deschide o altă perspectivă despre viaţă, mai precis, despre trăirea clipei, reînnoind parcă sentimentele simţite în urmă cu foarte mulţi ani. Nebunia comentariilor de tot felul pe diversele teme (veşnic) de actualitate şi comentariile aprinse şi duse dintr-o extremă în alta mi-au arătat, dacă mai era nevoie, că toată tevatura este făcută pentru rating, pentru a ieşi în evidenţă, în definitiv, pentru un loc bun în ochii celor ce privesc şi ascultă.

De ce oare oamenii nu se mai uită spre natură? De ce oare oamenii nu mai privesc la imperturbabilul ritm al animalelor şi al păsărilor? De ce le e frică oamenilor să mai simtă şi, speriaţi de viitor, se retrag doar în tabăra aparentei inexorabile gândiri?

Din faţa răcelii ce vine uneori/deseori e bine să fugi, chiar dacă pribegia nu e un lucru uşor, chiar dacă zborul implică efort, dorinţă şi pericol totodată. M-am întrebat ani de-a rândul de ce pleacă unele păsări spre „ţările calde”, de ce fac efortul acesta imens, uneori împrăştiat pe mii de km pentru a reveni în aceleaşi locuri, ca o reîntoarcere la inocenţă. Desigur, acum ştiu de ce pleacă, ştiinţific vorbind, deşi, sincer, aproape că rămâne o taină această dorinţă a lor de a o lua de la cap reconstruind an de an cuibul în care-şi vor fi trăit cu drag anumite clipe ale vieţii.

După noi nu rămâne nimic, căci răutatea zilelor în care veştile despre război, ale celor despre viruşi, despre rate, despre suferinţă, despre credinţă şi/sau necredinţă, despre vedete şi diete se vor duce. Cum? Ar zice Scriptura aşa: „ca pasărea ce zboară în aer şi a cărei călătorie nu lasă nici un semn; căci ea, bătând cu aripile vântul cel uşor şi despicându-l cu avântul pornirii, îşi taie cale prin mişcarea penelor, iar după aceea nimic nu mai arată pe unde a trecut”.

„V”-ul pribegiei pe cărările văzduhului e o realitate pentru cocori, grupurile compacte de rândunici îşi văd de drumul lor la fel de sigur, doar oamenii, haotic, într-o anarhie de idei, mărşăluiesc pe drumurile vieţii în căutarea unor identităţi pierdute, orbecăind solitari spre cuiburile demult părăsite.

În urma vrejilor plini de roadă rămâne pământul dezgolit în aşteptarea plugului ce-l va ondula în brazde mici şi dese ce vor ascunde sub greutatea lor resturile unor necoapte ori stricate roade. Ogorul va fi un nou început, căci, cumva, în acelaşi leagăn, eventual cu o cană de cafea între palme, voi aştepta gălăgia rândunicilor ce-mi vor vesti venirea unei alte primăveri.

Şi totuşi vine toamna... .