vineri, 19 septembrie 2014

"V"-ul PRIBEGIEI


Abia plecase noaptea, ori, dacă vreţi, abia se aşeza lumina zilei peste verdele aproape trist şi obosit al mijlocului de septembrie, când, ca-n copilărie, aşezat în leagănul din curte, cu genunchii aduşi spre bărbie, priveam spre grădina ce încet-încet stârpeşte, agonizând parcă, în vântul şprinţar al dimineţii de răpciune.
Nu ştiu când se vor fi dus aşa de repede zilele călduroase ale verii, căci mai ieri, din acelaşi leagăn, în clipele de odihnă, priveam la grădina ce mustea de rod şi la pomii pe ale căror ramuri se tot alergau gălăgioasele vrăbii în cearta lor zilnică cu mult mai sensibilele rândunici.
Poate vi se pare că am purces la scrierea unei compuneri de început de şcoală, o compunere primită la un test iniţial menită să vadă cu ce roade am rămas după un an de muncă. Nicidecum, şi când zic asta mă gândesc că azi, la vârsta maturităţii, nu cred că aş mai avea aceeaşi sensibilitate şi acurateţe de a scrie despre tainele naturii aşa cum aveam în copilărie.
Imaginea îmbătrânitei grădini se zărea ciudat prin aburul cănii de cafea ţinute între palme. Doar trei guri ar mai fi fost de luat şi apoi porţia de muncă a dimineţii trebuia să înceapă, defrişarea, fie ea şi pe petice, fiind imperios necesară, măcar din punct de vedere estetic. Numai că, dincolo de vârfurile salcâmilor din fundul grădinii, pe sârmele înnădite dintre stâlpi, a început gălăgia. Sute şi sute de vrăbii, aşezate ca într-un batalion de elită prezentau onorul, asta în timp ce mult mai sus, ca la comandă, un stol stingher de cocori, aşezat într-un „V” al pribegiei, îşi striga prezenţa.
Lumea virtuală te rupe deseori de spectacolul naturii, un shut down dat la timp îţi  deschide o altă perspectivă despre viaţă, mai precis, despre trăirea clipei, reînnoind parcă sentimentele simţite în urmă cu foarte mulţi ani. Nebunia comentariilor de tot felul pe diversele teme (veşnic) de actualitate şi comentariile aprinse şi duse dintr-o extremă în alta mi-au arătat, dacă mai era nevoie, că toată tevatura este făcută pentru rating, pentru a ieşi în evidenţă, în definitiv, pentru un loc bun în ochii celor ce privesc şi ascultă.
De ce oare oamenii nu se mai uită spre natură? De ce oare oamenii nu mai privesc la imperturbabilul ritm al animalelor şi al păsărilor? De ce le e frică oamenilor să mai simtă şi, speriaţi de viitor, se retrag doar în tabăra aparentei inexorabile gândiri?
Din faţa răcelii ce vine uneori/deseori e bine să fugi, chiar dacă pribegia nu e un lucru uşor, chiar dacă zborul implică efort, dorinţă şi pericol totodată. M-am întrebat ani de-a rândul de ce pleacă unele păsări spre „ţările calde”, de ce fac efortul acesta imens, uneori împrăştiat pe mii de km pentru a reveni în aceleaşi locuri, ca o reîntoarcere la inocenţă. Desigur, acum ştiu de ce pleacă, ştiinţific vorbind, deşi, sincer, aproape că rămâne o taină această dorinţă a lor de a o lua de la cap reconstruind an de an cuibul în care-şi vor fi trăit cu drag anumite clipe ale vieţii.
După noi nu rămâne nimic, căci răutatea zilelor în care veştile despre război, ale celor despre viruşi, despre rate, despre suferinţă, despre credinţă şi/sau necredinţă, despre vedete şi diete se vor duce. Cum? Ar zice Scriptura aşa: „ca pasărea ce zboară în aer şi a cărei călătorie nu lasă nici un semn; căci ea, bătând cu aripile vântul cel uşor şi despicându-l cu avântul pornirii, îşi taie cale prin mişcarea penelor, iar după aceea nimic nu mai arată pe unde a trecut”.
„V”-ul pribegiei pe cărările văzduhului e o realitate pentru cocori, grupurile compacte de rândunici îşi văd de drumul lor la fel de sigur, doar oamenii, haotic, într-o anarhie de idei, mărşăluiesc pe drumurile vieţii în căutarea unor identităţi pierdute, orbecăind solitari spre cuiburile demult părăsite.
În urma vrejilor plini de roadă rămâne pământul dezgolit în aşteptarea plugului ce-l va ondula în brazde mici şi dese ce vor ascunde sub greutatea lor resturile unor necoapte ori stricate roade. Ogorul va fi un nou început, căci, cumva, în acelaşi leagăn, eventual cu o cană de cafea între palme, voi aştepta gălăgia rândunicilor ce-mi vor vesti venirea unei alte primăveri.

24 de comentarii:

  1. ...va multumesc din suflet parinte pentru postarea facuta, cat adevar si cata profunzime am dedus aici....sincera sa fiu am trait practic,si totodata disecat cuvintele impartasite....pentru mine sunt un indemn la meditatie...va multumesc inca o data.Doamne ajuta.Valentina-Iasi

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Valentina, îţi mulţumesc pentru trecerea prin rândurile mele simple. Natura, creaţia, tot ceea ce i-a fost dat omului în stăpânire, reprezintă un izvor nesecat de cunoaştere, un izvor de care oamenii se îndepărtează zi de zi. Uneori doar privind la mersul celor din jur, necreate de mână omenească, poţi primi răspuns la multe întrebări ce aparent nu ar avea răspuns.
      Seară binecuvântată să ai!

      Ștergere
  2. Mă bucur că ați revenit , că toate s-au rezolvat cu bine și că ne vom bucura din nou de scrieri minunate . Dumnezeu să vă dăruiască sănătate, inspirație și timp și pentru scris.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Adelina, am revenit rapid, căci rapid mi-am pus unele treburi la punct. Tu zici de scrierile mele minunate, eu zic că-i prea mult spus, că cele scrise de mine nu-s decât nişte rânduri-gânduri simple, nişte trăiri de pe drumul vieţii pe care cu bucurie şi sfială, după caz, le aduc înaintea prietenilor mei.
      Mulţumesc frumos pentru apreciere! Weekend binecuvântat să fie la voi!

      Ștergere
  3. Parca aceasta postare vine sa intareasca gandurile mele din ultimele zile. Am pierdut pe cineva drag si am realizat din nou cat suntem de fragili, trecatori si cat de putin ne mai bucuram de cele din jurul nostru, natura sau cei dragi, pentru ca suntem mereu pe fuga, mereu ocupati, stresati, obositi si uitam sa mai traim pana e prea tarziu :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Timea, starea ta de acum va trece, negreşit va trece, căci multe-s lucrurile în viaţă pentru care vei râde de acum înainte, multe vor fi clipele în care alături de cei dragi şi de prieteni vei face planuri şi vei croi drumuri. E drept, momentele de genul despre care spuneai sunt ca un duş rece, dar fără ele n-am fi capabili să distingem unde e bine şi unde e rău, une am greşit şi de unde să plecăm mai departe, unde n-am mulţumit şi de ce.
      Natura e minunată, ea îşi păstrează datul firesc din creaţie, doar noi oamenii ne-am pervertit.
      Seară bună să fie şi la voi, cu căldură şi speranţă! >:D<

      Ștergere
  4. Seara buna Parinte.
    Pribeag pe drumurile vietii voi fi mereu.Mereu cercetand carari noi ori refugiindu-ma in tihna naturii.
    Cred ca iubesc fiecare anotimp,primavara imi da senzatia ca renasc mereu impreuna cu ea,ca va mai veni un an vesel si colorat,iubesc vara pentru caldura ei si pentru ca este anotimpul cand am venit pe lume,toamna imi da o liniste aparte iar bogatia ei speranta intr-un trai bun,iarna aduce un aer de prospetime si puritate.
    Indiferent de anotimp,mereu apare dorinta de a spune "stop joc" si a ma refugia in linistea si frumusetea ei.
    Gasesc acolo toata energia de care am nevoie.
    Cred ca-mi trebuie iar niste zile de vacanta :)))))) cred ca intr-o alta viata am fost vreo pasare calatoare .
    Seara buna la casa ta Victor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tu, Claudia, evadezi destul de des în natură, cel puţin din câte ştiu eu şi ţinând cont de faptul că trăieşti în oraş. E drept, ţi-ai dori mai mult, eventual, cum vorbeam odată, o căsuţă într-un sat unde să ai o micuţă grădină şi curte cât să-ţi lipezeşti ochii şi să-ţi linişteşti sufletul după zbuciumul şi munca unei zile.
      De vacanţă avem toţi nevoie, nu doar tu :D. Ei, altă viaţă nu a existat, dar, aşa cum ştii, dorinţa omului de a zbura şi mai ales credinţa că va depăşi la un moment dat barierele finitului văzut ne dă speranţă că va fi şi mai bine la un moment dat.
      Săptămână cu spor în cele bune să ai, Die!

      Ștergere
  5. Pasarile calatoare... le-am privit mereu cu jind, cand veneau si cand plecau, si mi-am dorit sa fiu ca ele... sa pot hoinari prin lume, fara pasaport, fara bagaje... sa strabat mari si tari, sa innoptez oriunde, fara sa platesc... sa-mi fac cuib ecologic fara intabulare, fara impozite :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Simona, vezi, deşi avem libertate mai mare ca a lor, din nu ştiu care motive, noi, oamenii, ne-am tot îngrădit de lucruri inutile. E drept, lupta pentru existenţă există peste tot, iar simţul proprietăţii e mai accentuat acum mai mult ca oricând, dar aceste lucruri nu fac decât să ne îndepărteze de visurile frumoase, de dorinţa de a trăi într-o libertate ca cea de care frumos spuneai, fără de bariere.
      Zi bună şi săptămână cu spor să fie la voi!

      Ștergere
  6. Sarutmana Parinte,

    "Locuiam noi intr-o urbe,
    La poalele unui munte.
    Si-mi aduc Doamne aminte:
    C-aveam brazii paravan,
    Manastirea sus pe deal!
    Din padure adunam
    Si in camara puneam,
    Afine, conuri de brad,
    Chiar si fructul de la fag.
    Adunam ciuperci in sac,
    Nimeni nu era sarac.
    Multa zmeura am cules,
    Multe ghebe am ales.
    Alune adunam in cos,
    Doamne ce bogati am fost!
    Caci aveam NATURA VIE,
    Asta DA, COPILARIE!
    Nu aveam calculatoare!
    Nu aveam televizoare!
    N-aveam zeci de programe,
    Dar aveam prieteni, Doamne!"

    Ce s-a intamplat cu toate acestea?
    Incet, incet, ne pierdem, uitam care este rostul nostru pe pamant, uitam sa ne bucuram, uitam sa traim!
    NATURA este cea care ne arata cum suntem cand ne nastem si tot ea ne arata cum suntem cand ne prapadim, trebuie doar sa o privim si sa o intelegem!

    RăspundețiȘtergere
  7. Și totuși, de ce se mai întorc păsările din țările calde?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pentru că la un moment dat, aici, unde va fi fost rece, va fi cald. Păsările ştiu mai bine ca noi că a tânji după lumină şi căldură e un deziderat pe perioadă nedeterminată. Doar oamenii renunţă uşor.

      Ștergere
  8. Asa e parinte! ce bine e sa fii pasare, sa poti pleca mereu sa vezi lucuri noi, apoi sa te intorci la cuib!E bine sa fii liber, sa ai libertate de miscare si sa ai curajul si puterea sa o iei mereu de la inceput! ....cat despre televizor, noi care ravnim dupa curte si natura, ne uitmam cel mai mult la emisiuni de acest gen;fara stiri, fara politca...cat de cat intr-o anumita limita cat sa aflam raspusul la:" Eu, cu cine votez?"

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nicoleta, vezi tu, tânjim la zborul păsărilor uitând că noi, pământenii (cei ce păşim pământul) avem rânduit ceva mai bun ca zborul. Omul a pierdut fericirea raiului prin neascultare, şi, din nefericire, neascultarea se arată a fi o haină cu care ne îmbrăcăm zi de zi îndepărtându-ne tot mai mult de Cel de sus, chit că El vine de fiecare dată în întâmpinarea nostră.
      Poate că într-o zi veţi avea casa voastră, m-aş bucura pentru voi.
      Zi binecuvântată!

      Ștergere
  9. De ce oamenii au uitat de natura?...vedeti,care iubire cand omul a pierdut spiritul de a contempla? Poti iubi fara acesta?
    Se tot vorbeste despre iubire,,,se uita insa de mijloacele ei,de ceea ce o determina ,ajuta ,o induce ,afirma!

    Da,iubire fara spirit contemplativ ,nu se poate!
    Oamenii sunt prin excelenta fiinte active pervetitie adeseori in activisti!
    Pacat,mare pierdere!

    ps: Frumoasa scriere aveti...felicitari pentru articol,minunat!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oamenii au uitat de natură din momentul în care au început să creadă că-s dumnezei. Poate că pare dură exprimarea mea, dar în momentul în care omul se crede invincibil, în clipele în care crede că va împărăţi pământul, deja totul se pregăteşte de implozie. Omul se iubeşte prea mult pe sine, la modul cel mai dureros posibil. Şi când iubirea nu se îndreaptă decât spre propria persoană celelalte lucruri nu mai contează.
      Contemplarea este o stare rară, este starea în mintea se ridică mai presus de minte, este starea în care sufletul se ridică mai presus de trup, este starea ce atinge raiul, chit că numai pentru fracţiune de secundă.
      Mulţumesc frumos pentru apreciere! Seară bună să fie la casa ta!

      Ștergere
  10. In masura timpului disponibil si apropos de spiritul de contemplatie adus aici in discutie,va recomand un film recent descoperit,o veritabila capodopera cinematografica:

    http://creativplace.blogspot.ro/2015/01/filmul-de-artanikola-pirosmani.html

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ultimul fragment din film:
      - Ce faci aici?
      - Sunt pe moarte.
      - Ce vrei să spui? Hristos a înviat! E Paște. Ridică-te.

      Ștergere
    2. Multumesc Adrian ...de precizare,buna mentiune aici, si desigur ,pentru faptul ca ai vazut filmul!

      Ștergere
  11. Frumosa descriere! Si "adanca".
    O toamna frumoasa si bogata la dumneavoastra!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc, Corina! Frumuseţea ei nu-i meritul meu, ci a ceea ce-mi zugrăveşte natura zi de zi.

      Ștergere
  12. Zici bine bine, Victore. Textele de genul asta is ca un refresh dat fără tastatura. Unu real. Aproape c-am uitat ca-i toamna...si de abia a venit..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc, Claudiu, atât pentru trecere, cât şi pentru comentariu. Eşti scriitor de blog cu ştate vechi, ne ştim (fără a fi în liste) de ceva ani, avem prieteni comuni, ceea ce înseamnă că şi temele, într-un fel, se regăsesc cumva în gânduri.

      Ștergere