vineri, 1 septembrie 2017

SHAORMA CU DE TOATE


În general, la prima oră a dimineţii, într-un orăşel de provincie, pe la porţile magazinelor mai mari ori pe la uşile băncilor, sunt mai mult oamenii de la ţară, pe de o parte pentru că ei se scoală, săracii, cu noaptea în cap pentru câmp şi animale, dar pe de altă parte, pentru că dimineaţa mai găsesc câte un mijloc de transport spre oraş, că mai pleacă unul şi altul la serviciu ori, când se învaţă, câte un autobuz ce transportă elevii.
Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii. Căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”.  
În faţa băncii, lume pestriţă, atât la port, cât şi la vorbă. Ăi mai tineri, captaţi definitiv de telefoane, împrăştiau rotocoale de fum din ţigările ce se atingeau de paharele de plastic în care cafeaua de la  aparat încă nu se limpezise bine.  Mai vârstnicii, cu câte o geantă ori  sacoşă în mână, se tot uitau spre uşa băncii, nedumeriţi de faptul că la ora aia (aproape 9) încă nu se deschisese, căci vezi-Doamne, cum spunea o femeie, „la noi e lumea sătulă de muncă la oara asta şi aici nici n-a deschis”.  În timp ce-am scuturat un pic cardul în bancomat, să cadă din el bruma de lei rămasă prin vreun colţ, pe o băncuţă  s-au aşezat trei copilaşi, ăl mai mic de vreo 5-6 ani, cel mai mare nu mai răsărit de 10, primind de la mama lor, fiecare câte o shaorma mare, desigur, cu de toate. Nu, nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că-i zi de post, aici, pentru aceşti copii, nu conta mâncarea şi felul ei, chiar dacă era în ea cu de toate.  Şi cum soarele deja bătea binişor în geamul gros al băncii, m-am retras într-o parte,  cu factura în mână, pentru întâlnirea cu „roboţelul altruist”, fiind atras de promoţionalul scris cu litere de-o şchioapă, la rechizite, din faţa unei librării, mai ales că-n faţa băncii deja fumau mai bine de 10 persoane, tuşind în cor, răpuşi de aerul curat al dimineţii.  Deşi la doi metri distanţă, parcă rupţi de cele din jur, cei trei copii, cu ochii cârpiţi de somn, muşcau din shaormele mari, parcă prea mari, risipind din ingrediente pe jos, spre bucuria a doi căţei apăruţi de nicăieri. „Mami”, a zis ăl mai mic, înghiţind un glod mai mare de shaorma ce aproape îi rămăsese în gât, „ai zis că nu mai pleci”.  Încă patru ochi s-au îndreptat spre femeia care ţinea în mâna dreaptă o mapă plină cu fel şi fel de hârtii. „Dacă tac-tu ar fi om, n-aş mai pleca”.  „Da”, continuă copilul cu ochii înlăcrimaţi, „aşa ai zis mereu, mamaia a zis că n-o să mai vii deloc, eu nu vreau să mai pleci”. „Mă-ta mare nu m-a suportat niciodată, abia aşteaptă să plec. Să creşteţi voi mai mari că vă iau cu mine, o să aveţi de toate”.  Şi terminând de spus asta, femeia, grăbită,  ca şi ceilalţi ce aşteptau la uşă, intră în bancă spunând: ”staţi acolea până termin eu aici, că merg mai apoi să vedem nişte telefoane”.
Sunt unii care fac ospăţ cu prietenii, atunci când acasă ochii copiilor se sting de foame.
Trei copii privesc, cu capetele plecate, în shaormele înjumătăţite, strângând punga năclăită de maioneză în jurul lipiei zdrenţuite.  Ăl mare, dacă poţi zice că-i mare la 10 ani, s-a ridicat ca un bătrân şi, luându-l pe cel mic în braţe, ştergându-i lacrimile, a zis: „lasă, că o să am eu grijă de voi, că m-am făcut mare”.
Să nu faceţi mizeri pe jos”, spuse femeia care ştergea de zor geamul dinspre stradă al băncii. „Cum de v-o fi lăsat părinţii singuri nu ştiu”, bombăni mai departe femeia.  N-avea cine s-o audă, sirena ambulanţei ce taman trecea prin zonă vestea că încă cineva a rămas în urmă pe drumul vieţii, iar la bancă abia se deschisese. 
Numai trei copii, aparent rupţi de cele din jur, hrăneau doi căţei cu şhaorma. Pentru ei nu conta că era cu de toate, cumva, în viaţa lor lipsea un ingredient anume, special, iar pentru ăsta nu poţi face credit la nicio bancă. 

18 comentarii:

  1. Padre, vad zilnic astfel de copii. Acum, poate nu inteleg de ce trebuie sa plece unul sau amandoi parintii, poate ca plecarea lor ii afecteaza pe multi emotional, la rezultatele la invatatura, dar vor intelege cu timpul ca era cea mai buna solutie, nu neaparat singura.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ştiu, sunt convins că vezi astfel de situaţii, eşti mereu în mijlocul lor. La modul fizic şi părinţii noştri plecau la serviciu înainte, unii erau mai mereu în detaşare, plecau din creierii nopţii şi veneau noaptea târziu. Totul e psihologic. Pe de o parte părinţii doresc să le ofere copiilor lor mai mult de cât au avut ei; pe de altă parte, copiii, dincolo de inocenţa cu care acceptă totul, pot specula emoţional anumite lucruri.

      Ștergere
  2. Parintii trebuie sa fie alaturi de copii...ptr ca amintirile copilariei sunt sfinte!Marcajele ei puternice in plan afectiv, vb unei mari scriitoare, Simone Weill,"sunt incondeiate cu fierul rosu!"
    Unul dintre cele mai sfasietoare sentimente,daca nu cel mai cel,este cel de abandon!Copilul asta simte prin perspectiva lui afectiva de copil...mai bine sarac dar cu parintii alturi,decat mai instarit in viitor dar cu parintii departe !La urma urmei clipa,prezentul conteaza!
    Mai cu seama, cum spuneam, cand vine vb de copilarie!!!
    Eu asa cred!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În blog, aşa cum spuneam şi în alte comentarii (pe facebook) nu mi-am spus părerea despre ceea ce cred eu, lăsându-vă pe voi, cititorii, să vă spuneţi părerea, conştient fiind că maturitatea multora dintre voi, experienţa cu oamenii din jur, va conduce la expunerea unor păreri pertinente, avizate şi chiar probate. Dacă mi-aş fi spus părerea probabil că majoritatea s-ar fi canalizat fie să mă susţină, fie să mă combată, subiectul principal rămânând pe dinafară.
      Copilărie, dincolo de vârsta determinată între anumiţi ani, este o stare. Unii o trăiesc toată viaţa, alţi... .

      Ștergere
  3. mai sintetic, vic, și mai à-la-mine/eu: mulți oameni procreează, dar foarte puțini sunt și părinți. vorba alei mele (nu spui care): i-aș împușca pe ăștia, mami.
    ce zici, o fi crescut și format ok? ia retoricul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Înseamnă că nu mai am de zis nimic, nu? E atât de complexă viaţa, dar atât de simplă încât nici nu ştii cum să mai reacţionezi în cele mai naturale momente. De data asta, cum spuneam şi-n comentariul anterior, am tăcut, la partea de părere, desigur, am preferat nararea simplă, ca şi cum aş accepta că aceste lucruri se întâmplă, că n-am cum să le schimb (pe toate), că vieţile celor de lângă noi au suişuri şi coborâşuri peste care câteodată nu e bine să intervii.

      Ștergere
    2. nicidecum, dimpotrivă. pentru mine, părerea ta este interesantă (și) în această chestiune, fără să existe dublul risc amintit de tine mai sus. părerea mea/ a copilului meu/ a noastră nu reprezintă nici "expunerea unor păreri pertinente, avizate şi chiar probate", nici judecată gratuită. evident că se bazează pe experiență, educație, respect de sine, background, sistem de valori, chestii de genul. ca o divagație, dar tot legat de subiect: cu ceva vreme în urmă mi s-a propus un job afară, cu relocare totală, casă, școli asigurate pentru copii and stuff. am refuzat. oare de ce, vic?

      Ștergere
    3. Nu-ţi răspund decât cu ideea că la o adică, cu aceeaşi ofertă, fără să cunosc datele materiale ale problemei, aş fi luat o decizie similară celei luate de tine. Şi nu te mai întreb de ce, fiindcă deja ştii răspunsul.

      Ștergere
  4. Parinte, parerea v-ati expus-o deja, chiar daca voalat. Eu am tresarit la acel "Dacă tac-tu ar fi om, n-aş mai pleca". Prin asta se poate rezuma drama unei intregi natiuni. De ce? Pentru ca barbatul roman, din cele mai vechi timpuri, stie foarte bine sa bea, sa-si bata nevasta si sa toarne copii. Nu generalizez, stiti bine la ce ma refer. Sa ma ierte Dumnezeu ca judec, dar cati oameni buni de munca sprijina stalpii carciumilor, asteptand armata sa le dea zapada sau trimitandu-si femeile la munca, sa aiba ei pe urma ce sa bea? Eu nu inteleg meteahna asta a romanului si de aceea as fi vrut sa va intreb: parinte, cum ii rabda Dumnezeu? Cum ii lasa sufletul sa isi ignore copiii? De nevasta nu mai zic, ca pare ca cei mai multi considera ca nevasta s-a nascut ca sa-i slugareasca pe ei ...
    Daca leprele astea, din ce in ce mai multe, ar renunta la calea asta a pierzaniei, ar pune mana pe o lopata, un harlet, ceva si s-ar apuca sa munceasca, indiferent la ce, numai ca sa mai castige un ban pentru a-si creste copiii si a nu mai fi obligata nevasta sa plece prin alte tari si sa-si abandoneze pruncii, tara asta ar fi raiul pe pamant.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cristina, nu ştiu cât de voalat a fost mesajul transmis de mine şi nici cât de mult aţi putut înţelege voi, cititorii, cele simţite de mine în acel moment, pentru că impactul vizual şi auditiv, deopotrivă, trăit live este aparte. Tu eşti destul de radicală în comentariul tău, şi nu eşti singura care percepe fenomenul în acest fel, pentru că am mai citit (eu postez şi pe alte reţele cele scrise de mine) opinii asemănătoare.
      Vezi tu, slăbiciunile omeneşti sunt diverse, împrăştiate pe diverse paliere de vârstă fără a se ţine cont neapărat de pregătirea omului. Beţia repetată, cea care duce pe om, uneori, la stadiul de "lepră", aşa cum defineşti tu acest tip de oameni, are rădăcini diverse, unii beau pentru că ajung în stadiul vreunei boli pe care n-o mai pot controla; alţii beau pentru că au avut necazuri mari în familii, decese cutremurătoare; mai sunt cei care beau din cauza unor insuccese ori procese pierdute (pe nedrept uneori); mai sunt şi cei care beau fiindcă cred că alcoolul îi face mai deştepţi şi mai puternici. Niciuna din categorii nu are însă vreo justificare pentru acest viciu, câtă vreme prin ceea ce fac prejudiciază atât viaţa celor din jur, cât şi pe-alor, indiferent că realizează ori nu acest lucru.
      De ce îi rabdă Dumnezeu? Pentru acelaşi motiv pentru care ne rabdă şi pe noi când săvârşim păcatul, indiferent că-l conştientizăm sau nu, căci durere şi prejudicii aducem propriei persoane şi celor din jur şi atunci când minţim, bârfim, râvnim la bunul aproapelui, înjură, urâm, lenevim, blestemăm, ucidem (avort, sfat rău), nu doar când consumăm alcool. Îi rabdă Dumnezeu cum ne rabdă şi pe noi aşteptând căinţa, întoarcerea în orice clipă, de e nevoi, chiar dacă pare prea târziu, chiar şi în ultimul ceas, ca tâlharul din dreapta crucii.
      Vezi tu, mulţi se căsătoresc pe fugă, din dragoste chipurile, nu cercetează corect, cerebral, pe cel/cea cu care se va însoţi o viaţă, iar asta, coroborat cu faptul că nu trec pe la biserică niciodată, împreună, duce la situaţii din cele prezentate de mine în postare, menţionând şi faptul că factorul social, alături de educaţie, contează enorm.
      Am avur şi eu piatra în mână, dar n-am aruncat-o, m-am uitat în palmele mele şi n-am văzut semnul niciunui cui, iar asta m-a făcut să mă gândesc că până la a putea judecata precum Dumnezeu, trebuie să învăţ să iert şi să iubesc cum face El.

      Ștergere
  5. Si ce sa vezi, surpriza ce-am gasit eu pe FB azi: http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/mai-bine-la-birt-decat-la-cules-via-ce-se-intampla-cu-podgoriile-din-zona-galatiului-788012

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Şi nu-i singurul caz, ştiu. Fenomenul e complex, dar aici sunt mult mai multe chestii la mijloc, de la ajutoarele primite cam degeaba şi până la neputinţa societăţii (cu toţi factorii implicaţi) de a ajunge la un numitor comun în ceea ce priveşte aceste cazuri.

      Ștergere
  6. Stiu, aveti dreptate cu piatra, as vrea sa n-o arunc nici eu, dar nedreptatea facuta copiilor uneori ma doare mai tare decat frica de a nu gresi judecand pe altii. Uneori revolta ce ma cuprinde e mai mare decat dorinta de a-i iubi pe acei betivi, oricare le-ar fi motivele pentru care beau.
    Dar nu eu si nici dumneavoastra si nici altcineva din afara nu avem dreptul sa judecam, asa este. Singur Dumnezeu, in marea lui bunatate, le stie rostul pacatosilor, printre care ma numar, desigur, si eu. Dumnezeu sa ne ajute tuturor si sa ajungem ca fiecare dintre noi sa fim mai buni.
    Din punct de vedere social, insa, eu cred ca nici nu se vrea, la nivel de guvern, sa se faca ceva in privinta asta. Cu cat suntem mai prosti, mai bolnavi si mai dependenti de "ajutoarele" de la ei, cu atat suntem mai usor de manipulat. Puterea nu sta decat in fiecare dintre noi, nu in ceilalti. Dar daca nu avem putere sa ne schimbam, sa ridicam capul, atunci soarta ne e potrivnica si, probabil, ne inecam amarul in alcool.
    Scuzati-ma daca sunt iarasi radicala, am ajuns la o varsta a nerabdarii, parca nu mai am timp pana sa vad ca binele va triumfa, parca raul prea prinde puteri in jur.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Răbdarea e o virtute cu care nu ne naştem, este virtutea pe care trebuie s-o învăţăm. Şi taman pentru că Dumnezeu ne-a dat multe virtuţi din naştere, fără de care n-am fi putut creşte armonios, prin ele trebuie să descoperim şi să învăţăm răbdarea, ca răspuns la faptul că experienţa vieţii nu a însemnat pentru noi doar învechirea în ani ci şi în înţelepciune. Nu că eu aş excela în răbdare, dar când simt că-s pe punctul de a exploda mă gândesc la starea lui Hristos Domnul care, de pe cruce, ţintuit şi batjocorit din toate părţile, a privit blând, probabil că şi cu lacrimi în ochi, şi a zis: "Părinte, iartă-le lor păcatul acesta".
      Şi da, trebuie să ne schimbăm pe noi înşine întâi, aşa este, iar eu recunosc că mai am multe de schimbat la mine, inclusiv în învăţarea răbdării.

      Ștergere
  7. Răspunsuri
    1. Nu numai, ci dureros de des întâlnită această situaţie, cumva, cornicizată şi socotită ca o normalitate.

      Ștergere
  8. Saracutzele sufletzele chinuite...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie mi se pare că-n suferinţă sufletească sunt toţi din familie, mari şi mici deopotrivă.

      Ștergere