luni, 25 martie 2019

MARȘUL PENTRU VIAȚĂ




Niciodată nu mi-au plăcut vânturile de primăvară, habar n-am de ce, sunt atipice, poartă în ele urmele iernilor din care parcă-s născute, sunt mereu puse pe harță și pot transforma o zi însorită într-o pierdere de vreme taman când crezi că te poți desfăta în mirosul florilor de cais și corcoduș care, în graba lor de a-și scoate veșmintele colorate în soare, nu se gândesc, ca și Baba Dochia, că oricând vor rămâne fără rodire în urma vreunei brume târzii venită tot prin lucrarea aparent grațioasă a vântului nebun de primăvară.
În fine, pe-asta o știați, că simțiți fiecare cum stau lucrurile în natura mereu schimbătoare, eu despre altceva v-aș vorbi, despre natura, mai greu schimbătoare, a omului, a noastră, căci fiecare din noi, într-o formă sau alta, suntem purtați de anumite vânturi și gânduri prin situații și stări din care cu greu reușim să ieșim ori, și mai rău, în care ne complăcem.
Am participat la Marșul pentru Viață alături de vreo 2000 de tineri. Că evenimentul a avut loc în sute de localități și că mass-media a ratat (și de data asta) știrea, nu mai contează, pare-se că e mai dureros când pierde echipa națională la fotbal, ca și cum asta ar mai fi o știre bombă.
Ideea este că eu sunt enervant de punctual, fapt pentru care am plecat de-acasă mai devreme,  am început slujba de sâmbătă, și zi de praznic, mai din  noapte și, mai apoi, pentru a fi la momentul potrivit pe esplanada de la mitropolie.  Locul de parcare l-am găsit rapid, deh, cine se scoală de dimineață... . Da, am parcat peste drum de catedrală, în fața  unui trotuar destul de larg, pavat cu pavele ce și-au pierdut linia dintâi, oferind ici-colo câte o vale ori câte o umflătură inestetică ce te poate surprinde în mersul pe jos.
Din mașină, în timp ce defilam prin presa online scurtând din puterea bateriei telefonului, am văzut un bărbat în cărucior, mergând foarte greu, învârtind de roți anevoie, semn că nu are foarte multă forță în mâini. Au trecut pe lângă el cam 15 persoane și niciuna nu i-a dat nicio atenție, nici măcar în momentul în care acesta nu se mai putea urni din valea aceea, nu prea mare, în care intrase.  Am coborât din mașină fără să realizez că am reverenda pe mine, și am mers până lângă cel în suferință cu gândul de a-l împinge măcar câțiva zeci de metri.  Nu a vrut, răspunsul lui la gestul meu a fost așa: „părinte, vă mulțumesc pentru gest, dar nu vreau să mă ajute nimeni. Am făcut drumul ăsta, cât am fost sănătos, de sute și sute de ori, mergeam la barul de după colț, am trecut de atâtea ori, Dumnezeu știe cum, împleticindu-mă, scuipând și suduind tot ce-mi ieșea în cale și nu m-am închinat niciodată când am trecut, beat fiind, în dreptul catedralei. Acum, de un an de când sunt în scaun, fac drumul ăsta zi de zi fără să mă ajute nimeni, nu vreau, e crucea mea, merg până în dreptul barului unde mi-am pierdut puterile și apoi mă întorc, abia îmi mai simt mâinile când ajung acasă. N-aș fi fost în starea asta dacă, atunci când trebuia, m-aș fi oprit din băutură. Vă rog să nu vă supărați că vă refuz, dar e canonul meu”.
Între putința de a vrea și neputința de a (mai) fi există o legătură fină înnodată în ființa omului care, aidoma vânturilor de primăvară, în bucuria zburdării prin florile tinereții, strică rodul unei maturități ce încă nu s-a dospit pe măsură.
Fizic, meteorologic, știu bine care-s mersurile vânturilor, mă întreb însă, ca un copil ce se uită mirat printre crengile unui cais înflorit, unde oare se strâng toate vânturile înainte de a-și porni războaiele cu văzduhul înseninat al primăverii? Dar inocența, unde și de cine se ascunde, de  ce îi este frică să sălășluiască în omul matur?

12 comentarii:

  1. Doamne ajuta....ce frumos povestiti......aveti ceva din povestirile lui Ion Creanga....despre istorioara....putini sint in ziua de azi care gindesc asa. DUMNEZEU sai ajute .....zi post binecuvintat in continuare.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Povestesc din întâmplările simple ale vieții, găsesc, habar n-am cum, lucruri și situații peste care alții trec fără să clipească. Cumva, poate fi un dar de la Dumnezeu, da, dar e unul pe care eu nu sunt vrednic să-l dezvolt prea mult.
      Mulțumesc frumos de apreciere!

      Ștergere
  2. Si in PIATRA NEAMT. sa desfasurat "MARSUL PENTRU. VIATA"

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred, Marșul pentru Viață, anul acesta, a fost în mult mai multe orașe, comparativ, desigur, cu anii precedenți. În definitiv e o defilare pașnică, un semnal de alarmă pentru ceea ce înseamnă viață, asta fără a acuza pe cineva de ceva ori a impune cuiva cu forța o anume idee. Viața e un dar și un dat deopotrivă.

      Ștergere
  3. Seara buna, Padre! Orice actiune pozitiva merita promovata si insuflata. Cat despre domnul respectiv, am ramas muta... nu ca ar mai exista vreun dubiu ca bunul Dumnezeu exista si lucreaza chiar si cu cel mai impatimit dintre semeni. Cred si stiu sigur in inima mea ca exista un scop pentru fiecare si o cale pentru fiecare... chiar si pentru mine... Inca sunt sub influenta celor citite si pot spune ca m-a impresionat adanc. Toate cele bune, Padre!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Laura, știi bine că deseori îmi place să mă joc cu cuvintele glumind cu voi, cu prietenii, dar știi la fel de bine că am și momente în care-mi plânge sufletul întâlnind fel și fel de situații de viață, stări peste care unii trec cu o rece indiferență.
      Îți mulțumesc frumos pentru calda și sincera apreciere, precum și pentru constanța cu care treci deseori prin simplele mele rânduri.
      Seară binecuvântată!

      Ștergere
  4. Ca stii povesti ca nimeni altul stiu. Asa cum stiu si faptul ca reusesti sa vezi lucruri pe langa ceilalti trec cu nepasare. Ce nu stiu e faptul ca nu am habar cum reusesti sa pui intrebari simple la care noi nu putem(nu stim? Nu vrem? Cine stie! ) sa iti dam raspuns. Chiar, unde se ascunde inocenta si de ce noi, oamenii maturi nu mai reusim sa o vedem?
    Seara buna la casa ta, Padre!

    RăspundețiȘtergere
  5. Vai, cât de mult m-ai lăudat, aproape că mi-e și rușine când citesc, serios. Nu-s strălucit la povestit, doar că, așa cum știi, îmi fac cuvintele scut și sabie când mă apăr ori atac, căci altfel, nici trei propoziții n-aș fi în stare să leg mai acătării.
    Întrebări am pus de când mă știu, îmi aduc aminte că-i disperam pe cei mari când, copil fiind, mergeam până-n pânzele albe cu întrebări ce se finalizau așa: ”asta ce e? dar de ce?” și tot așa mereu.
    Inocența? Inocența este, după părerea mea, primăvara vieții, este slăbiciunea căreia nu-i poate rezista nicio armă și este scala cu care măsurăm adevărata maturitate când ajungem adulți. Unde se ascunde? E simplu, scriam aseară în comentarii, se ascunde într-un cotlon al sufletului, în locul unde se strâng și amintirile alea ce nu pot fi șterse niciodată în locul în care, din nefericire, umblăm foarte rar.
    Zi cu spor în cele bune vă doresc și eu, Tiana!

    RăspundețiȘtergere
  6. Ar trebui să cotrobăim din când în când prin cotloanele cu amintiri și să dăm și de inocență dar avem o scuză: N-avem timp!
    O zi frumoasă, fară vânt nebun de primăvară!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Timp avem, dar e foarte posibil să nu ne dorim să ne aducem aminte anumite stări, ne-ar cutremura, deh, ne e mai ușor să ne complacem în răutatea zilei de azi.

      Ștergere
  7. Din nefericire m-am cam oprit, lumea nu mai citește ori, dacă citește, își dorește ceva scurt, eventual cancan. Eu scriu simplu, poate prea simplu pentru cei mai mulți.
    Mulțumesc frumos de trecere și comentariu!

    RăspundețiȘtergere
  8. Sarut-mana părinte ,mulțumim pentru ceea ce ne-ați povestit !

    RăspundețiȘtergere