sâmbătă, 20 februarie 2021

CÂND SMERENIA POARTĂ BLUGI

 

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când îmi aduc aminte de prima pereche de blugi, îmi aduc aminte de prima lecție de smerenie, asta în condițiile care, recunosc, la momentul acela nu înțelegeam care-i baiul cu mândria și trufia și de ce smerenia, deși pare umilință, nu poate îmbrăca aceleași haine ca aceasta. Și nu că nu știam teorie, că citisem oarece rânduri despre toate, ci pur și simplu în mintea tânărului de-atunci unele lucruri neexperimentate temeinic, încă-și căutau înțelesul nu prin sinonime, ci prin practică.

Altfel, înainte vreme, blugii nu se găseau pe la orice colț, au apărut timid pe la câte o persoană, mai apoi cărați cu portbagajul de prin te miri ce țară și, la un moment dat au umplut pământul cu sute de modele. Dar prima pereche, aia pe care o doream și eu ca orice tânăr, prima pereche a avut un impact anume, atât asupra minții, cât și a sufletului, că de trup ce să vă spun, i-aș fi purtat toată ziua, chit că, recunosc, nu i-am cumpărat de noi, i-am primit de la cineva care-i purtase un pic, chit că asta, la acea vreme chiar nu conta, drept dovadă că pentru a te făli nu contează câte concesii ori compromisuri faci, ci cum crezi că vei apărea în fața celorlalți, a celor de la care vrei  laude.

Vasăzică, trufia, această fariseică purtare, nu  e nimic altceva decât combinația dintre ceea ce ți-ai dori să fii ori să apari înaintea celorlalți, și sentimentul de frustrare că nu se întâmplă asta, de unde și bătaia cu pumnul în piept ca cea a fariseului din Evanghelie, care nu avea alt scop decât a se scoate pe sine în  evidență cu cele făcute, de altfel nimic afară din comun, decât cele pe care în mod normal trebuia să le înfăptuiască.

Blugii, de-o culoare bleu nedefinit, cu câteva fâșii de piele maro rânduite de designer destul de elegant, i-am îmbrăcat prima seară la discotecă și apoi a doua zi la biserică. Ce contrast, nu?  Cam da, dar ideea este că atunci, fălindu-mă în sinea-mi trufașă, deh, cine mai era ca mine, am ajuns la momentul  în care trebuia să îngenunchez și, recunosc, m-a tăiat un gând dureros: cum să stau în genunchi cu blugii, adică dacă cumva se vor toci, păta de vreun bob de ceară pierdut pe lângă strană ori cine știe ce altceva? Știu, vi se pare puerilă gândirea, dar atunci, pe vremea în care nu-i găseai, chiar era o problemă. Și când te gândești că doar cu o jumătate de oră înainte cântasem  stihirile ce deschid vremea Triodului: „uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă  (a mâna) duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale”, apoi „la mulţimea faptelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii, ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ţie: miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta”! Fariseul sta drept, se ruga trufaș, respectând litera legii ridiculiza duhul ei, era prea puțin important pentru el, dacă nu chiar jenant, să coboare între cei mai de jos, să vină în spate, să îngenuncheze, locul din față îi venea ca o mănușă, de-acolo credea că Îl poate privi pe Dumnezeu drept, iar Creatorul să-i dea dreptate.

Nu mi-am murdărit blugii în biserică, dar i-am sfâșiat într-un gard la un moment dat, pentru că de multe ori încercarea de a scurta un drum nu  presupune doar poteci ferite, ci și obstacole nebănuite, pe-acolo ne pierdem de multe ori în viață părți din lucrurile cărora le dăm prea multă importanță, uitând că haina, deși se spune că-l face pe om, nu-i decât acoperământul cu care, de multe ori, încercăm să ne deosebim de ceilalți.

Eu lecția mi-am învățat-o de-atunci, în mod practic, chiar dacă, recunosc, există multe momente de încercare și cădere. Am realizat că în viață, de smerit de poți smeri singur, de umilit nu e nevoie, fiindcă umilința e altceva, plus că nici nu e nevoie să încerci să te umilești singur, sunt convins că-s destui cei care, cu mult zel,  și-ar dori să te umilească.

Altfel, fariseica trufie poate defila în pielea goală, ca-n povestea cu hainele împăratului, fără să-i pese  de ceilalți, văzându-se doar pe sine, în vreme ce „inima înfrântă și smerită”, în orice vreme și loc, poate îngenunchea fără clipire chiar și când poartă cele mai curate haine. Înveți asta nu când ai prima pereche de blugi ultima modă, ci văzându-te cu aceștia rupți în ultimul hal.

18 comentarii:

  1. Nu-mi amintesc, pentru ca n-am avut prima mea pereche de blugi. Cred ca mi-am dorit in adancul inocentei mele si mi-am zis ca din primul salariu o sa-mi cumpar ce vreau eu, cum vreau eu. A venit si ziua aia si mi-am cumparat carti de toti banii castigati....si nici la discoteca nu m-am dus, deci nu aveam unde sa-i etalez.....ce cumintenia pamantului eram candva....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cândva ai avut și tu o primă pereche, doar că atunci cu siguranță nu mai conta. E adevărat, pe vremea aia ne-am fi dorit mult mai multe lucruri, nu de mare valoare, lucruri pe care acum le găsești la orice butic, doar că nu erau, trebuia să aștepți un an întreg pentru a mânca trei portocale aproape de Crăciun.
      Cu discoteca e simplu, la început era bal, apoi disco-bal, apoi doar discotecă, apoi nuntă și... .
      Da, ai fost cuminte, acum, în prezent zic, nu mai știu cum ești, dar am scris pe undeva, știi bine.

      Ștergere
  2. Ce amintiri frumoase, Padre! Cred ca am avut cu toții o pereche de "ceva" care ne~a pudrat asa, cu trufie :))) Noroc ca vârsta (și vorbesc în dreptul meu) și încercările m~au mai îndreptat asa, pe alocuri... Căderile sunt dese, sub diferite forme, trufie, supărare, enervare, uneori nu le vad, alteori le simt greu de controlat și rareori le vad și le și îndrept. Bine ar fi sa se indeseasca "orile" astea, as mai îndrepta urcușul asta al vieții :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cădem, Laura, în ciuda atâtor lecții de viață tot cădem. Uneori ni se face rușine, alteori devenim îndârjiți, se mai întâmplă chiar ca tot noi să fim cei care ne răzvrătim, deși suntem greșiți, apoi iar, și iar, și iar.
      N-am înțeles la partea cu vârsta care e problema ta, dar sunt convins că n-ai nicio problemă cu asta, nici cu bătrânețile mele de altfel.

      Ștergere
  3. Ce lecţie preţioasă ne-aţi dat prin povestea asta în care ne regăsim, dacă vrem să recunoaştem, cu toţii. Mulţumim!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu sunt priceput la lecții, mi se pare că-s prea sever, dar sunt convins că amintirile mele, haioase unele, dureroase altele, puerile ori spirituale, pot fi asemenea unor lecții. Și clar, eu le recunosc, datorită lor sunt ceea ce sunt acum.
      Mulțumesc frumos și eu de trecere și gând!

      Ștergere
  4. in liceu prima pereche. Si am purtat-o cativa ani. Spalam in weekend si uscam iarna pe calorifer. De rupt i-am rupt in genunchi si nu la biserica, si i-am reciclat si transofrmat in scurti si asa i-am mai purtat ceva ani.
    Anii aia de saracie materiale paralizau si nevoile spirituale...azi, cand am de toate si din extra belsug imi dau seama cat de putine materiale avem nevoie pt noi si cat gol ne e prin suflet.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cleo, vezi tu, eu mi-am învățat niște lecții mult mai devreme, m-am debarasat de dorința de a avea material, deși, recunosc, încă mai plătesc rate la împrumuturile făcute-n cruda tinerețe. E drept, pot spune că am avut un atu, faptul că m-am format într-o casă de preot și am armat formarea teologică mai departe, dar lipsuri aveam și noi, ba chiar mai mult, fiind tata preot, chiar eram puși uneori la colț, dar am mers mai departe. Nu sunt bogat acum, dar cele pe care le am, le am muncite și mă bucur de fiecare centimetru de sărăcia ca și cum ar fi o bogăție la care niciodată n-am visat.

      Ștergere
  5. Nu stiu cand ama avut prima pereche de blugi, cred ca au intrat in garderoba mea destul de tarziu dar imi amintesc de primul sarafan de blugi, pe care il purtam cu trufia aia de care spui, ca deh, in vremurile alea(nici macar nu indraznesc sa numar anii) cine mai avea asa ceva(colegii mei, veniti de pe alte meleaguri, cei care ne aduceau si noua mult ravnitele articole de imbracaminte, nu se pun la socoteala). Nu stiu ce s-a intamplat cu sarafanul acela, dar undeva, in adancul sufletului inca exista mandria pe care o simteam ori de cate ori il imbracam, mandrie care, fie-mi iertat, nu avea in anii aceia nimic de a face cu smerenia.
    Seara buna la casa ta, Victor!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu mă pune pe mine să calculez anii, sunt slab la matematică și apoi te-aș scoate cu lipsă. :))
      Da, e de neînțeles acum cum puteam fi atât de mândru fie doar și pentru faptul că purtam o țoală care, iată, acum se găsește pe toate tarabele. În fine, vezi doar, mai spre bătrânețe (care nici nu există, e doar în dicționar) unii își învață anumite lecții.
      Zi bună și la casa voastră, Tiana!

      Ștergere
  6. Daca facem referire strict la perechea de blugi avuta,recunosc ca a fost etalata cu mare mandrie,desi o imparteam su sora mea,la fel cum faceam si cu alte haine.Dar tot era motiv de "cine sunt eu" si o mare realizare.Mai ales ca mai primeam hainute de la matusile din Franta,hainute care erau unicate in acele vremuri.Mama chiar se simtea putin rusinata ca noi purtam asa vesminte avangardiste.Apoi,de-a lungul timpului cred ca am avut multe episoade de trufie,chiar daca multe nu se prea justificau.Astia suntem.Sa speram ca o data cu varsta sa ne mai indreptam.Zi frumoasa la casa ta Padre.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu care credeam că-s singurul care am căzut în păcatul ăsta. Sper că acum nu faci același lucru cu torturile, că nu e corect, că nici eu nu fac la fel cu grădina mea. :)))
      Ei, Die, cu vârsta înțelegem mai bine lucrurile trecute și, din nefericire, greșim în cele prezente.
      Seară cu bucurie și la voi!

      Ștergere
    2. M-ai cam prins cu pacatul si de data asta Padre.Am cam inceput sa scot la inaintare inspre lauda,torturile de la arhiva :)))))ca deh,daca altele nu am ,sau nu le-am scris reteta.Suntem supusi greselii,mai ales daca avem o fire mai impulsiva.Important este sa realizam candva ca nu a fost tocmai corect ce am facut.

      Ștergere
  7. Prima mea pereche de blugi a atras atenția miliției. Eram într-o cafenea din Mangalia, aveam 22 de ani și chiuleam de la serviciu pentru că pierdusem ultimul,,ia-mă nene”. Așa că toți navetiștii ne-am dus la cafea. Ideea e că am un prieten pe viață datorită blugilor mei albaștri-strâmți. :)))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bag seama că blugii chiar au avut un impact serios în acele vremuri, erau rari și, posesorii, iaca, băteau la ochi. Probabil că așa se va vorbi peste niște ani de zile și despre primul BMW ori Mercedes, în sensul că atunci când se vor găsi prin mai toate curțile, unii or să-și aducă aminte de cum era la început.
      Din comentariul tău am reținut nu doar povestea, ci și datele. :P :))

      Ștergere
  8. Prima mea pereche de blugi îmi era prea mare și am modificat-o eu, cu ață și ac. Arătam ca un copil de pripas, dar asta nu conta: mi-am dorit perechea aia de blugi toată copilăria și atunci când am avut-o am fost tare fericită. Cel mai rău e atunci când nu-ți mai dorești nimic.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asta mi-ar mai fi lipsit, să-i și îngustez/scurtez, îți dai seama că ar fi trebuit să tai ori să ascunzi o grămadă de material așa de rar pe vremea aia? Glumesc, Probabil că aș fi făcut și asta, dar la mașină de cusut, că aveam una „Ileana” prin casă.
      Cel mai rău e să-ți dorești rău, nu doar nimic, când nu alegi nimic e doar trist.

      Ștergere
  9. Woori Casino Ltd | Registered Bets, Cash Out and Casino
    Woori 더킹 카지노 경찰 Casino Ltd is a subsidiary of the Casino 온카지노 Malta Limited. 바카라 사이트 추천 The Company asrarom3lomat.com has 15 온 카지노 먹튀 employees. The Company develops gaming products and services

    RăspundețiȘtergere