vineri, 18 februarie 2022

REVERENDA CU CIULINI

 


O lună straniu de luminoasă pe cerul unei nopți de februarie parcă-mi străpunge fereastra. Ochii larg deschiși abia percep senzația nopții, visul, oh, visul ce taman se sfârși a fost atât de viu încât parcă și mai stranie mi se pare acum luna ce pare a se clătina în vântul puternic al nopții.

Dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!” Știu, unii dintre voi cunoașteți cuvintele, pe de o parte pentru că le-ați citit ori ascultat, alții pentru că le-ați trăit. Ce vis, repet, ce vis, căzusem atât de jos... .

Când ceri o parohie, atunci, foarte tânăr, pleci entuziasmat, nici n-ai avea de ce să fii altfel, ești ca soldatul care nu știe ce-i războiul, uniforma curată și pușca lustruită îi dau curaj, habar nu are ce-i noroiul și sângele și cât de repede se strecoară moartea pe lângă viață. Și-apoi, de mine zic acum, mergând la Preaînaltu`, cum din școală spuneam toți, când ceri o parohie să ceri ca și cum ți s-ar cuveni, că vrei să faci misiune, să te bați, să fii un bun ostaș pe câmpul de luptă duhovnicească al parohiei. Și-am cerut ca și cum de drept mi se cuvenea, desigur, ca fratele cel mic din evanghelie, plecând să plinesc ceea ce visam și dând piept cu ceea ce nu gândeam.

În visul de azi noapte frigul aproape m-a doborât, dar în prima iarnă de slujire a fost cumplit, ca și în multe altele după, un godin jigărit și mai apoi o sobiță cochetă dar prea slim pentru mica noastră biserică nu făceau față gerului, agheasma îngheța tun în sticlă și cădelnița, deși cu jar în ea, parcă-și dădea duhul la fiecare cădire, în timp ce clopoțeii se tânguiau jalnic în scuturarea ritualică, cerșind, parcă, îndurare de la sfinții ce asistau la slujba preotului tânăr căruia îi înghețase freza încă din timpul utreniei.

Când îți ceri averea și-o primești, habar n-ai ce povară ți se dă. „Primeşte acest Odor şi-L păstrează pe El până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când are să-L ceară de la tine”. Da, ți se pune în palmă pe Cel ce-n palmă ține toate și, cel puțin în inima celui ce crede, o avere mai mare ca aceasta nu există.  Spre final, Preaînaltu`, după ce am citit rugăciunile de după împărtășire, mi-a zis așa: „câtă vreme frăția ta te vei duce la biserică precum te duci la casa părintească, vei reuși în toate, de-acolo îți iei puterea, chiar dacă o să mănânci o grămadă de pâine cu țepii ciulinilor în palme.” 

N-am băgat în seamă, desigur, mă gândeam că așa trebuie să-ți spună ierarhul la hirotonie, de unde atâția ciulini, eu sunt deja preot, adică... . Zice-se că visele durează foarte puțin dar cuprind în ele și-o viață întreagă. Cred că m-am zvârcolit un pic în somn, ciulinii mi se agățaseră de reverendă, ciulini și turiță, erau poalele pline, cimitirul, pe-atunci, era o pădure de salcâmi cu petice de bozii, ciulini și turiță din care ici, colea, la lumină, se ițea câte un mormânt mai curat. Reverenda mea, nouă, prima reverendă, avea poalele brodate cu țepii mici și mari ai bălăriilor ce scrutau semețe cerul. Și-n vreme ce pe marginea unei cripte piguleam cu migală țepii, o bătrână s-a apropia de mine și mi-a zis: „ehee, părințele, așa se mănâncă pâinea, cu spini, cu mărăcini, doar punând palmele la muncă scapi de ei, dar trebuie să mai pui busuiocu-n cui”.

M-a durut un pic, recunosc, eram la început, să te îndemne cineva la muncă, așa de subtil, nu-i de colea, dar mi-o meritam, eu am cerut averea slujirii, partea ce mi se cuvine, cum spunea fiul risipitor. Greu vis, repet, mă dor oasele, în noaptea asta am cosit, am cărat gunoaie, am tăiat lemne, am întins sute de metri de sârmă, am săpat și turnat betoane cât pentru o viață, am fasonat fier și am cărat cărămidă, am bătut kilometri de drumuri și-am vorbit cu oamenii pe care îi văd zi de zi dar și cu cei pe care doar pe drumul amintirilor îi mai poți găsi, toate într-o repetare a lucrurilor făcute în ani și ani de zi în încercarea de a scăpa de ciulinii unor trăiri ce se agață de minte și înțeapă ființa.

Și-apoi, pentru că-n astfel de momente ai nevoie de ajutor, prietenii, cei adevărați, nu sunt cei care te caută doar la bucurie, la hramuri și sfințiri, nunți și botezuri, ci cei care,  în vreme de restriște, printre betoane, moloz și alte trăiri, vin să te întrebe de sănătate. Știu, asta-i chiar realitatea, nu doar o parte din vis, căci atunci când crezi că nu mai ai ieșire, când ești afundat cu totul în sufocantele datorii și îndatoriri, puțini sunt cei care-ți întind o mână, mai ales văzându-te plin de ciulinii și turița unor bălării ce înăbușă bruma de nădejde cu care ai plecat cândva la drum.

Dumnezeiescul har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește...”. Chiar așa, e partea de rugăciune pe care noi, slujitorii, o uităm deseori, culmea, fiind tocmai momentul primirii acestui har al preoției. Uităm de puterea aceasta vindecătoare care plinește ceea ce noi în slăbiciunile ori mândria noastră nu putem vedea ori lucra. Când îți ceri averea despre care crezi că ți se cuvine, nu te gândești că vreodată tot la sursă vei ajunge, că te vei întoarce, că te vei trezi ca dintr-un vis fără de sfârșit spre a vedea totul la lumina zilei, în adevărul mai mult decât palpabil al realității. Căci, în definitiv,  ridicarea și întoarcerea înseamnă libertate, slăbiciune fiind, culmea, taman fuga, dorul de ducă, stările în care credeai că poți face ce vrei și poți fi cine dorești.

Nu m-a mai luat somnul, gândul la fiul risipitor, la mustrarea conștiinței sale, la felul în care, la un moment dat, nopțile îi vor fi ros din marginile sufletului și așa zdrențuit de încercări, gândul acesta m-a întors peste timp. E bine acasă lângă cei dragi, dar bine-i este sufletului și-acolo unde a primit haina cea bună, inelul ce atestă paternitatea, dacă vreți, chipul pe care-l purtăm și, cel mai de seamă, pâinea cea bună, cea care îndestulează deopotrivă și pe stăpân și pe slugă.

Reverenda am ars-o, am ars-o de multă vreme, scămoșată de ciulini și perpelită prin flăcările unor lumânări lăsate de izbeliște  n-ar fi dat bine acum printre oamenii cocheți ai vremii. Dar și-așa, acum, pe aleile curate pe care creșteau cândva boziile și-n spațiul mai mult decât luminat și cald al slujirii, se simt deseori țepii unor ciulini, începutul prin care trecem toți, vrem ori nu vrem, când plecăm pe drumul de acasă spre... acasă. 

9 comentarii:

  1. M-am relaxat citind, in ultimul timp visele mele sunt atat de reale incat nu mai sunt sigura daca e vis sau realitate. Toate cele bune la casa ta Padre !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Leii sunt mai visători un pic, dacă n-ar fi fost, s-ar fi asemănat cu săgetătorii, dar... .
      Altfel, mă bucur că rândurile mele n-au intrat cu spini, chiar dacă am ciulini și turiță prin postare.
      Seară faină și vouă, Cleme!

      Ștergere
  2. Bună dimineața.
    E prima oară când ajung pe aici,interesant text,
    o să revin.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cuvinte simple pe-o pagină bântuită de liniște.
      Mulțumesc frumos de trecere și apreciere!
      Zi cu bucurie!

      Ștergere
  3. prorocie: mare taina,slefuire,credința https://youtu.be/gp5EElClwQM

    RăspundețiȘtergere
  4. Cred ca primul gând pe care l-am avut citind, a fost să pun mâna pe telefon și să te întreb ce mai faci. Doar asa, ca sa-ti dau o clipă de odihnă și în același timp să mă bucur și eu de cuvintele tale, mi-am spus. Dar m-am oprit pentru că, știu bine, clipa de odihnă nu ar fi fost ce as fi vrut eu sa fie, câtă vreme pe aleile alea curate ca în palmă, tu încă mai vezi cate ceva ce nu ai avut timp sa repari sau să cureți. Și-apoi, mi-a venit în minte o vorba auzită de mine nu știu unde, dar care mi s-a înșurubat în minte, dacă tu ai timp liber, nu ți-l petrece cu cineva care nu-l are. Ai facut multe acolo, în casa ta albastră, dar mai ales în sufletele celor care nu știau ce hram poartă tanarul preot venit printre ei cu capul și mintea plină de visuri. Cred că într-un fel ați crescut și ați învățat împreună. Și din ce ai făcut, ai vrut sa faci mai mult, pentru că tu nu poți lăsa nimic în paragină. Mai știi cum glumeam câteodată spunându-ti ca în curtea ta nici firele de iarba nu îndrăznesc să crească unul mai înalt ca celălalt? Era și nu era glumă. Ca daca mă gândesc bine, tu dacă nu ai avea vreun ciulin de smuls, l-ai inventa, că nu poți sta locului, fără să faci nimic. Dar mai lasă-ți și tu o clipă de odihnă și petrece-o cu prietenii. Pentru tine, fiecare își va găsi timp sa stea cu tine la un pahar de vorbă, oricât de ocupați ar fi, crede-mă! Deh, sfatul doctorului zic, dar dacă mă gândesc mai bine și întorcând pe dos învățături vechi, nu e ușor să faci nici cum face popa, dar nici cum spune popa 😉
    Așa că mă multumesc să îți dau binete și să te întreb, ce mai faci Padre, mai ai multe de dus la bun sfârșit?
    Zi frumoasă la casa ta, Victor!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă puteai suna, puneam căștile și... . N-am făcut destule, sunt multe alte lucruri pe care nu le-am făcut, pe care mi le-aș dori făcute și nu știu dacă voi mai avea puterea timpul ori știința de a le duce la bun sfârșit.
      Îmi mai fac timp și pentru mine, dar de obicei folosesc acest răgaz pentru munca în curte ori, dacă vremea-i rea, pentru un film vechi.
      Așadar, doamna doctor, știi bine ce-mi recomandă mie medicii, nu mă stârni.
      Zi bună să fie și la casa ta, Tiana!

      Ștergere
    2. Cum crezi ca aș putea uita care sunt recomandările alea de care zici? Nu ca nu nu mi-ar plăcea să aud daca a apărut ceva nou, ca de, vremurile se schimba și trebuie să ne adaptăm și noi, nu?

      Ștergere
    3. Nimic nou, aceeași recomandare. Și, după cum știi, mi-e tare greu. (emoticonzâmbindrușinat).

      Ștergere