SETEA DE LUMINĂ

 

V-ați obișnuit, probabil, cei câțiva cititori ai mei, ca-n perioada pascală să vin cu câteva rânduri și gânduri despre experiența slujirii într-un sat ca multele altele, vizibil îmbătrânit și trecut prin încercările vremurilor, cu tineri plecați peste mări și țări ori, după caz, risipiți în căutarea unor locuri în care, măcar la nivel de speranță, să caute un spațiu în care să se împlinească material.

Am reflectat mult dacă să mai scriu ceva, dacă să mai postez ceva, de când cu expansiunea virtualului e abundență de fotografii prelucrate, ouă și iepurași, de mesaje motivaționale aparent pline de substanță încât, sincer, cuvintele mele simple ar fi precum rugina apărută-n sudurile inestetice ale unor căpătâie de fiare menite să fie îngropate în radierul unor construcții inutile.

Oricum, nu mă pot dezice de o stare, de bucuria luminii după care tânjesc de când am văzut-o prima dată, de la naștere, parcă e o sete de lumină, lumina fiind singura condiție în orice lucrare a mea, gândind, cu micimea minții mele, că până și Dumnezeu, Creatorul, nimic n-a lucrat înainte de a face lumina, și de-atunci nimic în întuneric, pe ascuns, cum se lucrează azi și, în tristele știri ce apar de pretutindeni vedem un întuneric de nedescris în inimile și mințile celor ce conduc destinele unor oameni condamnați la întuneric fără nicio vină.

Sărbătorile mi-au fost mereu prilej de cercetare, întâi a propriei mele trăiri, apoi și-a celorlalți, a celor care vin rând pe rând să se mărturisească spre a încerca să primească lumina în candelele curățite ale sufletelor lor încercate de vremurile trăite, de falsitatea celor din jur, de inesteticul construit haotic, de mizeria ce pare a deveni o normalitate și de lipsa unei perspective în care siguranța, măcar ea, să fie o constantă.

„Nu vă temeți!” Da, asta a spus îngerul femeilor mironosițe, și n-aș avea cuvinte cu care să contrazic acest imperativ, în definitiv, oricât de mare ar fi întunericul, cu o pâlpâire de lumină îți faci curaj, te agăți de fiecare licărire și pășești atent, până și  umbra morții se topește în fața luminii curate. Da, asta le-am spus oamenilor, să nu se teamă, lupta pentru viață, pentru asta de aici și deopotrivă pentru cea veșnică, este o continuă școală în care înveți să primești, să dai și să păstrezi lumina, fie că vorbim de lumina minții, fie de cea a sufletului, fie de lumina lucrurilor făcute cu drag.

„Bucurați-vă!”  Asta a spus-o Hristos, iar bucuria faptului că oamenii, bătrâni, tineri și copii, rânduri, rânduri au pășit pragul bisericii pentru a asculta, pentru a mă asculta, pentru a-i asculta reprezintă, fără discuție, o bucurie, încrederea legată între noi în ani de zile dând sens slujirii mele și trăirilor lor mai mult ca oricând. Când tinerii pe care cândva i-am ținut în  brațe la botez, când adulții cărora cândva le-am mai predat la școală ori au venit la slujbe în copilăria lor, când toți aceștia au răbdat orele târzii  de după denii pentru a se mai spovedi, căci veneau de la serviciu ori facultăți, înseamnă că lucrarea nu e degeaba, cum spuneau și cu altă ocazie: „care părinte (preot) să ne știe mai bine ca dumneavoastră și cum să mergem în altă parte dacă sufletul nostru e aici?”

Dincolo de frica ce-mi dă și mie târcoale deseori, din nou, am primit și am dăruit lumină, am lăsat deoparte tehnologia și am stat printre oameni cu timp și fără timp, între necazurile și bucuriile lor. Recunosc, nu-s atât de vrednic încât să le rezolv pe toate, să-i bucur ori să-i mulțumesc pe toți, nici Hristos n-a făcut asta, și nu nu că n-ar fi putut, ci pentru că lumina arde în libertate, închisă, stinsă ori acoperită nu mai are niciun folos.

Am lăsat la final copiii, concursul lor și darurile primite, cărți pentru lumina minții, icoane pentru lumina sufletului, toate spre mărturisirea unui adevăr care pe unii îi doare, pe alții îi tulbură, pe alții îi agită și pe foarte mulți îi liniștește.

Dăruind lumină, am primit lumină, dăruind încredere, am primit bucurie, dăruind clipe, am primit timp, un timp în care parcă ceasurile n-au mai avut putere, furat parcă din veșnicia unor momente primordiale.

Spuneam cândva că  atunci când rabzi de frig, o rază de soare îţi pare o avere; când rabzi de foame, o firimitură îţi dă saţietatea unei  neînţelese merinde; când suferi în întuneric, o rază de lumină te poate scoate chiar şi din umbra morţii. Acum vă spun să nu vă temeți, bucurați-vă, viața e cel mai mare dar din univers, chiar dacă, iată, vine pe lume în durere și, tot în durere, se risipește la timpul cuvenit. Să fiți lumină, să dați lumină, tot ceea ce faceți la lumină este spre adevăr, iar adevărul zidește, dimpreună cu dragostea, tunelul prin care se revarsă oceanul de lumină în care se plămădește viața.