Copil fiind, într-o vară, la începutul
treieratului, am rămas surprins de gestul unui om simplu de la țară, în combina
ori tractorul căruia mai urcam noi, copiii, pentru a pune întrebări despre
toate manetele, butoanele ori sculele aflate în cabină.
Înainte de a urca în combina ce trebuia să dea
piept cu lanul de grâu, și-a făcut o cruce mare, a îngenunchiat și a sărutat
pământul, apoi o altă sfântă cruce și la treabă. Eram surprins, da, știam că te
închini la biserică și-acasă, nu în mijlocul câmpului. „Taică”, mi-a
zis, „pământul ăsta al nostru e sfânt, e sânge în el la tot pasul, n-are
gură să spună, dar tot ce prinde rădăcină în el și rodește, din sângele celor
care au murit pentru el se adapă”.
N-am înțeles nimic atunci, nici n-aș fi avut
cum, eram de-o șchioapă, abia intrasem pe băncile școlii. Mai târziu am înțeles
și, acum, firește, mă cutremură acest sentiment, că pământul românesc a fost
apărat cu sângele înaintașilor ce au luptat cu toți ce ce veneau peste noi,
indiferent de punctul cardinal din care veneau, a fost scăldat în lacrimile
celor rămași acasă și sfințit de sângele celor care, în lucrarea credinței, au
rodit în sfințenie, mușcând în săraca lor avuție din îmbelșugata veșnicie.
Poporul român are sfinți desculți, zdrențele
lor fiind transformate în veșminte de lumină, colibele ori peșterile lor
de-aici fiind acum, dincolo, locaș de conviețuire în lumina lină a Sfintei
Treimi. Avem sfinți erudiți, slovele lor au dat glas limbii române în timpurile
în care ni se impuneau limbile occidentului ori ale răsăritului, datorită lor
Sfânta Liturghie s-a cântat în graiul românesc peste veacuri. Avem mucenici,
toți unul și unul, „de la vlădică până la opincă”, țărani cu școala
vieții și domnitori cu viață școlită, copii și bătrâni, femei și bărbați,
trecuți prin foc și sabie, dând răspuns asupritorilor în fața ghilotinei, din
același loc, răspunzând lui Hristos, Cel care,
pe capetele stropite de sângele muceniciei, din iubire, le-a așezat cununile sfințeniei, ca răspuns la
cele scrise de Apocalipsă celor care strigau de sub jertfelnic: „Până când,
Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru,
faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un
veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când
vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau
să fie omorâţi ca şi ei.” Căci, da, numărul mucenicilor nu s-a terminat,
iar timpurile ce vor veni, grele și foarte grele, vor umple lăcașurile cerești
de mărturisitori ai adevărului ce din Adevăr izvorăște. Avem drepți și cuvioși,
rugători, fiecare dintre ei, cei care au primit sfințenia pentru modestia
vieții lor și pentru smerenia trăirii lor, blânzii fericiți ai timpurilor în
care strâmtorarea nu i-a abătut de la viața lor curată. Avem trăitorii, moșii
și strămoșii noștri, bunicii noștri, cei care în simplitate, cu mult și puțin,
au încercat să crească curat și curați, dedicați și cu respect, în credință și
dragoste.
E plin pământul românesc de sfinți, cunoscuți
și necunoscuți, trăitori în zorii creștinismului ori de-a lungul secolelor până
azi, pilda lor, fiind, pentru cei care vor să le urmeze măcar o parte din viața
plină de credință, un hrisov ce nu poate fi șters de trecerea timpului, fiind
actualizat mereu cu numele celor care se adaugă în ceata celor încununați cu
lumina veșniciei.
Da, Duminica a 2-a după Rusalii despre este
vorba, despre sfinții români, despre cei care și-au lăsat amprenta în istorie
prin pilda vieții, au îngrășat pământul prin sângele plin de viață și au
îmbogățit cămările neamului românesc din sălașul Cerului.
Nu știu câți dintre noi sărutăm pământul cu
închinare când plecăm la muncă, dar cu siguranță, măcar uneori, să ne aducem
aminte că aproape la tot pasul, pe unde noi călcăm, au călcat sfinți și că,
zdrențele celor desculți, alături de mitrele slujitorilor și coroanele
domnitorilor s-au transformat, prin credință, în cununi de lumină, darul lui
Dumnezeu pentru cei vrednici.
Chiar, „de-ar avea pământul gură să spună”...
.
