Copilăria are momente speciale, are clipe
și trăiri în care lecțiile de viață se duc direct în adâncul sufletului, în
locul în care vârstele duhovnicești ale omului se trăiesc fie în concordanță cu
vârsta biologică, fie separat de ea, copilăria putând dăinui în sufletul omului
o viață întreagă.
Copii fiind, fiecare dintre noi, cred,
am avut cel puțin o dată discuție pe hainele bune, hainele de biserică, cele pe
care le îmbrăcam în zilele de praznic, așezate mai apoi în camera de la drum,
alături de alte lucruri pe care bunicii rareori ne lăsau să le vedem ori să le
atingem, lucruri ce marcau într-un fel sau altul o parte a istorie noastre de
viață ori din istoria familiei, lucruri ce aveau o aură de sfințenie ori binecuvântare
(moțurile copiilor, agheasma, frunzele de nuc de la Rusalii ori coronița de
salcie de la Florii, ba chiar și zahărul cubic ori alte asemenea, ferite de
ochii pofticioși ai copiilor). Treptat, treptat lucrurile astea și-au pierdut
din substanță, lumea modernă oferă la tot pasul lucruri de firmă, scumpe la
preț și lesne de aruncat, moda fiind un criteriu care, din păcate, bate deseori
și pe la porțile bisericilor în zilele de sărbătoare.
Și mai e o modă, din ce în ce mai
răspândită, uneori într-o concurență neloială cu autenticul, cu originalul, ba
chiar minimalizând ori anulând ceea ce s-a făcut dintâi. Moda pantofilor ori a
ghetuțelor lustruite din ajunul sărbătorii sfântului Nicolae este deja un act
comercial, partea sufletească lipsind cu desăvârșire, umplerea unei perechi de
încălțăminte fiind de multe ori o dilemă cotidiană, ca să nu mai zic de timpul
pierdut în încercarea de a mulțumi pe copiii cărora aproape nimic nu le mai
place, nici măcar lustruitul unor pantofi cu care în ziua sărbătorii ar putea
păși spre sfintele biserici spre a primi, ca binecuvântare, îndreptare în
credință, chipuri de blândețe, învățătură spre înfrânare, adevărul lucrurilor,
de ce nu, chiar smerenia celor înalte și sărăcia celor bogate, cele cu care
sfântul Nicolae, cu prisosință, așa cum ne învață troparul său, le-ar putea
oferi celor ce vor să-și bucure copilăria sufletească cu daruri nestricăcioase.
Un sfânt care a pălmuit neadevărul
mărturisind pe Cel ce este Adevărul, cu aceeași palmă oferă binecuvântare
arhierească și milostenie cerească spre noi cei care, pășind spre aproape orice
catapeteasmă de biserică, îl regăsim pe Moșul Nicolae zugrăvit în veșmintele
sfințeniei, în hainele mereu curate, parcă scoase din camera cea bună a
bunicilor, așteptând să ne umple de daruri.
Azi nu mai avem noțiunea de cameră de
la drum, locul ar putea fi suplinit de sufletele noastre, acolo unde, în mod
firesc, păstrăm lucrurile curate, atinse de sfințenie ori binecuvântare, ferite
de ochii celor care dau buzna cu noroiul prin spațiul așa de curat, în locul trăirilor
demne de conștiința unui copil senin.
În viață nu pantofii dau sensul, ci
cei care-i încalță, valoarea o dă persoana, nu materia, de aceea, pentru mers
la biserică nu există pantofi speciali, ci ori de câte ori mergem la biserică, de
ce nu, oriunde prin viață, ne putem face pantofii ca unii de rai, pas cu pas
spre mântuire.
