TELECOMANDA

Nu mai este mult. Nu mai este mult şi vom fi controlaţi de sistemul informatic până în cele mai mici detalii. Chiar dacă pare contra naturii, chiar dacă pentru unii e hilar şi pentru alţii e groaznic, tendinţa este de pierdere a identităţii umane în favoarea controlului informatic.

Ceea ce este ciudat este că omul nu se opune, ba aş putea spune chiar că se bucură de ofertele generoase ce vin din partea tehnologiei, doar pentru simplu fapt că va munci mai puţin(chipurile) şi pentru că va gândi mai puţin.

Azi mai toate lucrurile sunt dependente de tehnologia informatică şi digitală.  Cumpărăm, vindem, citim şi vorbim sub era sistemului informatizat.

Îmi aduc aminte că în copilărie aveam telefon dependent de centrală şi televizor alb-negru funcţionabil pe bază de pumni, obligatoriu supus reparaţiilor înaintea sărbătorilor. Şi sincer eram şi atunci informat, pentru că existau cărţile, ştiţi voi, acele chestii cu pagini de hârtie de care se feresc tinerii din ziua de azi.

Nu tânjesc neapărat pentru a mă întoarce în timp la ceea ce aveam atunci. Numai că noi suntem dependenţi de tehnică, de telecomandă. Şi aici nu vreau să jignesc pe nimeni. Dar avem porţile care se deschid la telecomandă, avem uşa care se deschide automat, geam cu senzor pentru picătura de ploaie care se închide automat, avem televizoare, DVD-uri şi alte aparate cu telecomandă. Noi doar stăm şi stăm. E cumplit dacă se opreşte curentul o zi întreagă, suntem disperaţi că nu putem folosi nimic. Suntem distruşi dacă la ceas de seară se duc bateriile telecomenzii pentru că butonarea obsesivă a programelor se face doar stând în poziţia şezut sau culcat. Ba mai mult sunt televizoare care nu mai pot fi manevrate decât din telecomandă, dacă aceasta se strică te uiţi la televizor ca la mobilă.

Ca să nu mai vorbesc de telefoanele mobile, e disperare frate, suntem aproape obligaţi să vorbim acele 1000, 2000 de minute incluse, stăm cu telefonul la ureche non-stop, sau dacă nu, ne asortăm îmbrăcămintea cu un sistem handsfree care devine un fel de bubă agăţată hidos de urechea noastră.

Probabil, că acea telecomandă universală existentă azi prin pieţe va fi modernizată spre a putea fi folosită în aproape orice domeniu, la orice aparat. Vom avea mereu la noi o telecomandă, unul sau mai multe telefoane, laptopul, handsfree-ul, stickul, modemul şi o geantă pentru a căra tehnologia, care nu-i aşa, ne face viaţa mai uşoară. Sanchi.

Aceste aparaturi au pătruns în şcoli, spitale, biserici. Nu poţi învăţa, nu te poţi duce să te tratezi sau să vizitezi un bolnav, nu te poţi ruga lui Dumnezeu fără să fii deranjat de soneriile care mai de care în pas cu moda. E „foarte plăcut” să auzi la o înmormântare un telefon care sună pe melodia happy birthday , sau la spital să sune un telefon cu inspiraţie folclorică gen ce stai omule aşa, toarnă-ţi în pahar şi bea.

Nu vreau să par ciudat doar pentru că eu sunt preot şi lucrez mai mult cu sufletul. Doar că e cumplit să vezi că viaţa noastră începe să se rezume la ceea ce ne face tehnologia, la o lamentare penibilă în faţa vieţii, la o dependenţă de telecomandă, în defavoarea folosirii creierului, minţii, sufletului şi trupului pentru o trăire adevărată

DE CE TIPA OAMENII CAND SE CEARTA?

Intr-o zi, un intelept puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

- De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

- Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine?  intreba din nou inteleptul.

- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

- Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

Preluare www.ortodoxiatinerilor.ro

COPII BATRANI

Când eram copil şi auzeam pe cine spunând că are 35-40 de ani, credeam despre respectiva persoana ca e bătrână. Mă gândeam şi ziceam „mamăăă,  40 de ani”, înţelegându-se de aici că cei care aveau 80-90 deja mi se păreau de o vârstă cu pământul. Doar că odată cu trecerea timpului  vârsta de 40 mi se pare o copilărie, ţinând cont de faptul că acum bătrâni mi se par cei de peste 70 de ani.

Oricum nu asta e problema. Problema este că cei tineri, mulţi dintre ei, sunt deja bătrâni, în ciuda a ceea ce spune actul de identitate. Sunt bătrâni prin aspect, prin mişcare, prin gândire, prin simţire.

Am fost prin oraş, merg deseori, şi de fiecare dată încerc să ghicesc ce este în mintea oamenilor, în sufletul lor, studiindu-le mimica, gesturile, modul de a mânca sau felul în care se îmbracă.

Şi ieri am văzut ceea ce bănuiam mai demult. Că oamenii îmbătrânesc mai repede, că oamenii mor mai repede, că oamenii fac totul pe repede, grăbindu-se spre nicăieri să culeagă nimic.

La un punct de vânzare, o fată de vreo 17-18 ani, obosită ca la 50 de ani, vopsită ca la 60, încerca cu o voce pierdută să atragă clienţii spre produsele deja aproape expirate, produse care, spunea ea, fac o piele fină şi catifelată, revigorând ţesuturile distruse şi bla bla bla. Suna aşa de fals, era aşa de deprimant să vezi cum nimeni nu dorea, cum toţi care treceau zâmbeau trist, conştienţi că revigorarea nu poate veni din creme vândute de o fată îmbătrânită de la 17 ani.

Pe lângă ea a trecut şi un tip care era cam de vârsta mea pe care l-a abordat. A refuzat-o politicos. Nu avea timp, era încărunţit, o geantă grea şi un telefon cât palma, cu „jde” mii de funcţii trăda o muncă istovitoare care numai pentru revigorat pielea nu i-ar fi acordat timp. Probabil se grăbea pre casa unde copilul îmbătrânit de aşteptare îşi aştepta tatăl îmbătrânit de muncă pentru a vorbi 5 minute, înainte de a suna telefonul cu multe funcţii.

Daca ar fi să vă spun câţi tineri bătrâni am văzut la semafoare, sau pe stradă ar trebui sa scriu o juma’ de zi. Toţi alergăm, toţi muncim, ni se cere tot mai mult şi ni se oferă tot mai puţin. Noi cerem de la noi mult şi ne oferim puţin.

Ştiţi ce mă sperie, că graba de acum în câtva timp se va transforma în fugă şi goană. O să vezi oamenii fugind la pâine, la serviciu, la masă,  o să-i vezi mergând mâncând, o să vezi doar alergători de cursă lungă, maratonul devenind un mod de viaţă. Şi dacă te grăbeşti în viaţă înseamnă că te grăbeşti spre moarte, făcând posibil ceea ce gândeam eu în copilărie, şi anume că la 40 de ani eşti un om bătrân.

Nu ştiu dacă toţi cunosc dictonul latin „festina lente”(grăbeşte-te încet), dar sunt convins că ar cam fi timpul să-l aplicăm. Pentru că nu cred că Dumnezeu ne-a creat ca să ne punem pe fugă, ci ne-a creat pentru a ne bucura din plin de cele oferite, ca să putem trăi mulţi ani fericiţi.

Cine nu vrea, să fugă. Nu-l opreşte nimeni

CEASCA DE CAFEA

Nu sunt bautor înrăit de cafea, am baut intr-o perioada, dar pentru marea majoritate a celor care se delecteaza cu gustul cafelei, primind pe mail o frumoasa povestioara(pe care mulţi poate că o ştiţi) am socotit de cuviinta ca atunci cand ai timp de o cafeluta, sa o servesti citind aceasta postare.

Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case, au facut o vizita unui fost profesor din facultate.

Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.

Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana profesorul le-a zis :

"- Daca ati observat fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina lasand cestile simple si ieftine, goale pe masa.

E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care il aveti zi de zi.

Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust.

Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau in alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru.

Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca, si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti.

Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.

Cafeaua buna este viata, iar: jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate reprezinta cestile.

Ele ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA.

Hainele pe care le avem, pozitia in societate si banii nu inseamna viata. Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamna viata. Din contra, majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.

Cateodata concentrandu-te doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.

Savurati cafeaua, nu cestile!

Cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiriciti oameni stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, in momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa."

Primita pe mail.

MINCINOSII OFTICATI

În viaţă îţi este dat să vezi multe şi să auzi multe. Să trăieşti lângă oameni pe care trebuie să-i suporţi pentru că  fac parte din colectivul de muncă, că poate-ţi sunt vecini, uneori rude, prieteni sau colegi, şi să-i suporţi cu toate problemele lor, cu fanteziile şi poveştile lor, cu obiceiurile şi ticurile dobândite în timpul vieţii.

Însă ceea ce este mai trist e că trebuie să le accepţi şi falsitatea, minciuna prefăcătoria, lăudăroşeniile, fiţele de doi bani şi sfaturile date la tot pasul. Altfel spus, sunt convins că aveţi contact cu oameni care abundă de falsitate şi prefăcătorie, linguşitori până la scârbă, care doresc să-ţi intre pe sub piele pentru aţi lăsa acolo venin. Oameni care se dau importanţi atunci când ies în societate, care fac mofturi când ospătarul nu soseşte în 3 secunde să-l servească, când el acasă stă nemâncat şi două zile. Oameni care se uită după femeile altora, sau femei care se uită după bărbaţii altora lăudându-se cu super potenţa lor, când de fapt ei acasă nu sunt în stare să-şi facă căsnicia să se mişte. Oameni care fac mofturi la mâncare, (eu nu mănânc din aia, eu nu beau din aia, eu fac în alt fel) şi acasă mănâncă ce se găseşte. Oameni care nu au făcut nimic în viaţă, dar care te corectează în orice lucru pe care-l faci zicând: „eu dacă eram în locul tău făceam altfel, să vii să vezi la mine cum am făcut, asta nu e nimic să-ţi arăt eu cum se face”, iar la ei e vai şi-amar.

Ceea ce mi se pare ciudat însă e că aceşti oameni au o mare putere de convingere deşi ei sunt nişte mincinoşi, de multe ori ei crezând ceea ce spun, pentru ei aceste refulări devenind o a doua natură, făcându-te pe tine cel care doreşti să te menţii vertical, să crezi că tu eşti cel incorect, şi că de fapt ei fac ceea ce e bine.

Aceşti mincinoşi, pe care de altfel nu-i judec ci încerc să-i înţeleg , pentru că nu le doresc decât ceea ce-mi doresc mie, sunt suflete rătăcitoare printr-o viaţă bazată pe minciună. Ei nu sunt doar mincinoşi, sunt mincinoşi ofticaţi. Sunt ofticaţi că din lene, din lipsă de voinţă şi chiar de credinţă, doresc ceea ce nu este al lor. Râmnesc la femeia/bărbatul, maşina, curtea, casa, copii sau viaţa celor de lângă ei, negăsind niciodată dorinţa de a face ce fac cei la care râmnesc, dintr-o mândrie cronică.

Dacă nu credeţi ceea ce vă spun eu, înseamnă că ori locuiţi într-o localitate perfectă, ori staţi pe o insulă aproape pustie, ori vă număraţi (Doamne fereşte), printre nefericiţii de care vorbeam mai sus.

Când îi mai întâlniţi încercaţi să le spuneţi că de fapt viaţa e altfel, e bazată pe realitate, că visurile sunt pentru noapte, că fiecare are familia lui, casa lui, munca lui, priceperea lui, şi că sfaturile sunt valabile numai când vin de la persoane autorizate prin fapte, nu prin vorbe.

BAGAJUL

Atunci când îţi începi viaţa ai în mână o valijoară.
Pe măsură ce trec anii bagajul tău însă se măreşte.
Pentru că sunt multe lucruri pe care le aduni pe parcursul drumului tău crezând că sunt importante.
La un moment dat al drumului tău înţelegi însă că devine insuportabil să cari atâtea lucruri.
Cântăresc prea mult
Atunci poţi alege:
- să te aşezi pe marginea drumului aşteptând ca cineva să te ajute: ceea ce e destul de dificil.
Pentru că toţi ceilalţi care vor trece pe acolo vor avea propriul lor bagaj.
Rişti astfel să îţi petreci tot restul vieţii aşteptând.
- sau poţi diminua greutatea, eliminând ceea ce nu-ţi foloseşte.
Dar ce ar trebui aruncat? 
Începe în primul rând să scoţi tot afară pentru ca să poţi vedea ce se ascunde acolo înăuntru.
Prietenie - Iubire - Bunavointa - Tandrete - Generozitate - Bucurie - Simpatie -Speranta
Foarte bine!!!
E suficient, dar e ciudat faptul că... nu sunt deloc grele!!!
Însă ai şi altceva care cântăreşte destul de greu...
Forţează-te să le scoţi afară...
Of, e mânia: vai, cât cântăreşte!
Continuă să scoţi afară: neînţelegerile, teama, pesimismul, necredinta.
Descurajarea aproape că te trage în jos şi te înăbuşă în această parte a valizei.
Acum scoate afară cu toată puterea ta ceva ce era ascuns în bagaj: este un zâmbet care rămăsese pe fundul valizei.
Mai scoate un zâmbet, şi încă unul, şi iată că la urmă iese fericirea...
Pune din nou mâna în valiză şi aruncă tristeţea.
Acum ar trebui să-ţi pui în bagaj răbdarea, pentru că se va arăta destul de necesară.
Fă în aşa mod încât să pui şi:
PUTEREA - SPERANŢA - CURAJUL - ENTUZIASMUL - ECHILIBRUL - RESPONSABILITATEA - TOLERANŢA - BUNA DISPOZIŢIE si CREDINTA.
Scoate şi orice fel de grijă, preocupare şi lasă-le la o parte.
Te vei gândi după aceea ce trebuie să faci cu ele.
Bine. Acum bagajul tău e gata, îl poţi folosi din nou.
Nu uita să faci acţiunea aceasta de mai multe ori în viaţa ta pentru că drumul este foarte lung.

De pe net.

BATRANUL SI MOARTEA

Un biet bătrân, cu snopul de vreascuri în spinare, 
Pe-o cale din pădure mergea cu pași sărmani
Spre mica lui colibă, purtând cu trudă mare
Povara lui de lemne, de gânduri și de ani.

 Apoi, de-atâta umblet, bătrânul ostenit, 

Lăsându-și legătura în iarbă, a gândit:

"N-avui în viață parte, nicicând, de nici un bine;
Nu-i pe pământ un om mai necăjit ca mine.
Nu odihnesc o clipă și-adorm pe nemâncate;
Soldații, birul, claca cu logofeți în spate, 
Copii si nevasta, 
Acestea-mi sunt pe lume blestemul și năpasta.

Doresc sa vina moartea..." Și moartea a venit.
- Ce vrei? l-a întrebat curtenitor.
- Aș vrea sa-mi dai o mâna de-ajutor
Să urc aceste vreascuri pe umăr... Sunt grăbit!

Murind, durerea n-o mai suferim, 
Dar a pleca din viață nu-i ușor;
Oricâte să-ndurăm, dar să trăim!
Aceasta e dorința tuturor. 

Jean de la Fontaine

SUPER OFERTA

Te tentează o super ofertă? E o ofertă ce nu există pe toată piaţa mondială, e la îndemâna oricui şi foarte puţini se folosesc de ea. Ca unul ce m-am străduit să fac o casă, cu credit ipotecar, la care mai am ceva ani de plată, ştiu cât de greu este să pui cărămidă pe cărămidă pentru a face un adăpost. Şi la fel de greu este să cumperi o casă sau apartament. Ba mai mult, aproape o viaţă întreagă osteneşti şi tot nu o termini definitiv, că doar ce termini şi încep reparaţiile sau modificările, scos parchet pus altul, zugrăvit după  trend, garduri, mobilă .......... .

Piaţa este plină de oferte, cu comisioane şi reduceri din partea miloaselor bănci care nu doresc altceva decât binele cetăţeanului, cu programe şi proiecte de la guvern pentru tinerii care se avântă  spre întocmirea dosarului gros cât şunca unui porc de ignat, constatând că de fapt totul este  un şorici gros care nu ţine de cald.

Evident că e musai ca omul să se străduiască să-şi facă un rost şi pe lumea asta că nu se cade să trândăveşti amărâtele de zile, e bine să-ţi faci o casă, să ai un cuib, să te regăseşti pentru o perioadă într-un loc, dar…… .

Dar  omul se opreşte aici. Din păcate. Zic asta pentru că în afara zidurilor de beton în care trăieşte îşi pregăteşte şi pentru odihnirea de după, tot din beton (pavat cu granit, marmură, argint, aur) un spaţiun unde crede că-şi va petrece veşnicia.  Fireşte nu toată lumea face la fel, să fim înţeleşi.

Însă Dumnezeu are o ofertă de case care nu poate fi concurată, una imbatabilă. Nu are un preţ anume şi o poţi avea în ce formă doreşti. E vorba de casa pe care o poţi construi în cer,  pe care Dumnezeu ţi-o construieşte cu materialul  oferit de tine de pe pământ. E simplu. În fiecare zi poţi pune construi la casa din cer, prin fapte bune, prin rugăciune, prin iertare, prin post, prin răbdare şi iubire. Ele sunt materialele cu care-ţi faci casă în împărăţia cerului.  Din partea celui care are terenul, de la Dumnezeu fireşte, primeşti şi un colţ grădină numit rai, unde nu cresc buruieni, unde nu sunt dăunători, unde este veşnic primăvară şi vară, unde tot timpul este cântec şi tril, unde casele nu au garduri de 2 m ci toţi se vizitează şi petrec împreună cu bunii prieteni găsiţi acolo, îngerii lui Dumnezeu.

Să ştiţi că eu încerc să-mi fac o bojdeucă măcar, că poate nu sunt vrednic de o casă mare, dar m-aş bucura ca acolo să vă văd pe toţi cei care citiţi această postare, şi să fiţi mai înstăriţi ca mine. De fapt m-aş bucura ca lumea toată să locuiască acolo, pentru că aici de fapt suntem doar chiriaşi.

DACA NU AI TIMP, NU DA CLICK AICI

Traiau odata pe o insula toate sentimentele umane: Buna Dispozitie, Tristetea, Intelepciunea, Iubirea si altele.

Intr-o zi sentimentele au aflat ca insula se va scufunda in curand, asa ca si-au pregatit navele si au plecat. Doar Iubirea a ramas pana in ultimul moment. Cand insula a inceput sa se scufunde, Iubirea a hotarat sa ceara ajutor.

Bogatia a trecut pe langa Iubire intr-o barca luxoasa si Iubirea i-a zis:
-Bogatie, ma poti lua cu tine?
-Nu te pot lua, caci e mult aur si argint in barca mea si nu am loc pentru tine.

Atunci Iubirea i-a cerut ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe acolo:
-Orgoliu, te rog, ma poti lua cu tine?
-Nu te pot ajuta, Iubire, aici e totul perfect… mi-ai putea strica nava.

Iubirea a rugat mai apoi Tristetea, care trecea pe langa ea:
-Tristete, te rog, lasa-ma sa vin cu tine!
-Oh, Iubire, sunt atat de trista incat simt nevoia sa stau singura…

Chiar si Buna Dispozitie a trecut pe langa Iubire, dar era atat de multumita incat nu a auzit ca o striga.

Dintr-o data o voce a strigat:
-Vino, Iubire, te iau cu mine!

Era un batran cel care vorbise. Iubirea s-a simtit atat de recunoscatoare si plina de bucurie incat a uitat sa il intrebe pe batran cum il cheama. Cand au sosit pe tarm, batranul a plecat.

Iubirea si-a dat seama cat de mult ii datora si a intrebat Cunoasterea:
-Cunoastere, imi poti spune cine m-a ajutat?
-Era Timpul…

-Timpul? s-a intreba Iubirea, dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?
Cunoasterea, plina de intelepciune, i-a raspuns:
-Pentru ca numai Timpul e capabil sa inteleaga cat de importanta e Iubirea in viata…

Primita pe mail.

LA FRIZERIE

Un  bun crestin a mers la o frizerie ca sa-si tunda parul si sa-si taie barba. In timp ce frizerul isi servea clientul, intre cei doi s-a pornit o conversatie interesanta. Au vorbit despre multe lucruri si au abordat diverse subiecte. In cele din urma au inceput sa vorbeasca despre Dumnezeu. La acest subiect frizerul a declarat:

- Eu cred ca Dumnezeu nu exista.

- De ce spuneti asta? a intrebat clientul.

- Trebuie doar sa iesiti pe strada si veti realiza ca Dumnezeu nu exista. Spuneti-mi, daca Dumnezeu ar exista, ar mai fi atatia oameni bolnavi? Ar mai fi atatia copii abandonati? Daca Dumnezeu ar exista, nu ar fi nici suferinta si nici durere. Nu-mi pot imagina un Dumnezeu iubitor care sa ingaduie astfel de lucruri.

Clientul s-a gandit un moment, dar nu i-a raspuns deoarece nu a vrut sa starneasca o cearta. Frizerul si-a terminat treaba, iar clientul a parasit frizeria. Chiar cand a iesit din frizerie, crestinul nostru a vazut pe strada un om cu parul mare, incalcit si murdar si cu o barba mare, neglijenta. Era murdar si neingrijit. Clientul s-a intors la frizerie si i-a spus frizerului:

- Stiti ce? Frizerii nu exista.

- Cum puteti spune asta? a intrebat frizerul surprins. Sunt aici, sunt frizer si tocmai te-am aranjat!

- Nu! a exclamat clientul. Frizerii nu exista, caci daca ar exista atunci nu ar mai fi oameni cu parul lung si murdar si cu barba netaiata, cum e omul acela de afara.

- Ah, dar frizerii exista! Insa asta se intampla cand oamenii nu vin la mine.

- Exact! a afirmat clientul. Asta e ideea! Si Dumnezeu exista! Insa necazurile si suferinta se intampla atunci cand oamenii nu vin la El si nu-L cauta pentru a-i ajuta. De aceea este atata suferinta si durere in lume.


Primita pe mail.

INTERVIU CU MOARTEA

Fără discuţie că toată lumea la un moment dat se întreabă ce este, de unde vine, dacă există cu adevărat, dacă e rea sau bună, dacă e folositoare sau nu, dacă e sau nu palpabilă, cum arată şi cum putem lupta împotriva ei. Despre cine e vorba? Despre moarte.

Conform dicţionarelor, moartea este încetarea tuturor funcţiilor vitale, răposare, deces, acestea fiind de fapt doar cauze fizice ale ieşirii sufletului dintr-un corp, pentru că de fapt moartea este plata păcatului (Romani 6-23), este despărţirea sufletului de trup, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde şi-a luat fiinţă, de la Dumnezeu, lăsând trupul să se transforme în ţărâna din care e alcătuit.

Foarte mulţi oameni se tem de moarte, motiv pentru care am realizat un interviu cu acest personaj controversat, spre a veni în ajutorul celor cu frica-n sân.

- Bine te-am găsit Moarte! Cam greu umblai după tine dar sper să nu fie în zadar. Gândeam că eşti urâtă, că ai o coasă mare, că eşti un schelet, dar bag de seamă că cel puţin mie mi te arăţi altfel.

- Bine ai venit omule! Nu gândi că aşa arăt mereu, dar se cuvenea ca pentru un musafir viu încă să mă aranjez oleacă pentru a nu te speria. Ia zi, care-i treaba?

Apăi Moarte, după cum ştii mulţi se întreabă de unde eşti, cât trăieşti, dacă ţi-e frică şi ţie că poţi muri, unde stai, cu ce te hrăneşti, unde poţi fi întâlnită, mai e ceva după moarte, mai e viaţă?

- Ohooo, cam multe vrei să ştii. Bine. Fie. Ascultă. Eu sunt un înger năpraznic, trimis de Dumnezeu să adun sufletele oamenilor spre a le duce la judecată. Eu trăiesc spre veşnicie, şi după ce nu vor mai fi oameni voi veghea alături de ceilalţi îngeri lângă scaunului lui Dumnezeu. Nu mă hrănesc cu nimic, chiar dacă oamenii zic că eu le mănânc zilele, ei îşi mănâncă singuri zilele şi dau vina pe mine. Cu mine te poţi întâlni oriunde, sunt peste tot trimisă în toate clipele, peste tot pământul. Mai des mă întâlneşti în războaie unde am mult de lucru că oamenii se omoară între ei, mă întâlneşti în spitale, în case de bătrâni dar şi la prunci, mă găseşti la colţuri de stradă şi din  ce în ce mai des pe şosele, mă găseşti în cârciumi, ba chiar şi în aer dai de mine, ceea ce înseamnă că sunt peste tot, şi nu te poţi ascunde de mine că ştiu fiecare cotlon. Şi paradoxal după mine nu este moarte, căci după mine vine  viaţă, o viaţă minunată în împărăţia lui Dumnezeu.

- Păi e cam aiurea, că lumea se teme de moarte rău de tot. Doare când moare omul?

- Păi nu se tem decât aceia care cred că asta e singura viaţă, se tem aceia care nu cred în viaţa veşnică, le este frică celor care nu cred în Dumnezeu şi se cred ei dumnezei, şi doar acelora moarte li se pare dureroasă. Nu doare când mori pentru sufletul iese lin spre lumina lui Dumnezeu. Doar trupul are dureri, iar ele rămân în urmă şi nu se mai simt.

- Bine  Moarte, nu pot să zic că mă bucur că am vorbit, deşi am mai aflat câte ceva. Dar vroiam să te întreb dacă ştii cumva când trebuie să mor eu, asta aşa că tot sunt aici.

- Hahaha, eşti haios. Hotărârea nu o iau eu, ci Dumnezeu. Nimeni nu ştie când se naşte şi nimeni nu cunoaşte când moare, deşi sunt semne care îţi vestesc lucrul acesta. Ceea ce trebuie să ştie toată lumea e că toţi trebuie să moară, mai devreme sau mai târziu, şi că e bine ca acea clipă în care eu îi vizitez să fie pregătită. Şi zic asta pentru suflet, nu pentru trup. Şi acum lasă-mă că uite, de când mă ţinu-şi de vorbă s-au strâns o grămadă de suflete şi trebuie să plec.

- Asta-i viaţa Moarte, dacă pot să zic aşa, du-te la treaba ta şi să vii când te-oi mai chema eu sau  când o vrea Dumnezeu.

ANOTIMPURILE VIETII

A fost odata un om ce avea patru fii. Acesta dorea ca fii lui sa invete sa nu mai judece pripit lucrurile. De aceea, i-a trimis pe fiecare pe rand, cate un anotimp sa priveasca un par.

Pe primul l-a trimis iarna,  pe al doilea primavara,  al treilea vara, iar pe mezin, toamna.

Cand au revenit, i-a adunat si i-a pus pe toti sa descrie ce au vazut.

Primul a zis ca era urat, cu crengi golase, intoarse si rasucite.

Al doilea ca era acoperit de muguri verzi si promitea mult..

Al treilea fu de acord si spuse ca era plin de flori ce raspandeau un dulce parfum, cum nu mai vazuse pana atunci.

Al patrulea a fost de acord cu toate acestea si a adaugat ca era incarcat de fructe coapte, implinit si plin de viata.

Omul le-a explicat atunci ca toti au dreptate, pentru ca fiecare a vazut doar un anotimp din viata copacului.

Le-a mai spus ca nu poti judeca pe nimeni cunoscandu-l doar o anumita perioada. Asta este esenta firii, a placerii, bucuriei si dragostei pe care ti-o da viata si n-o poti masura decat la sfarsitul tuturor anotimpurilor.

Daca renunti iarna, vei pierde promisiunea primaverii, frumusetea verii si bogatia toamnei.

Nu lasa ca vicisitudinile unui sezon sa-ti umbreasca bucuria celorlalte.

Nu judeca viata doar dupa o perioada grea.

Depaseste greutatile  si sigur vor veni apoi vremuri bune.

Aspira cand inspiri….Inainte de a expira.

Traieste simplu. Iubeste cu generozitate.

Sa-ti pese de tot si toate. Vorbeste cu bunavointa.

Si lasa restul in grija lui Dumnezeu.

Fericirea iti mentine dulceata,

Incercarile te fac puternic,

Durerile te fac uman.

Esecurile te fac umil,

Succesele te fac increzator!

Poveste primita pe mail.

CREIERUL SI INTESTINELE

Foarte multă lume spune că omul poate gândi şi cu creierul şi cu stomacul. La drept vorbind, dacă te gândeşti unii trăiesc pentru a mânca, sau a bea; iar alţii mănâncă pentru a trăi.

Şi pentru a nu mă îndepărta prea tare de subiect fac o paranteză scurtă şi remarc şi eu cu tristeţe disperarea oamenilor de a cumpăra cât mai mult pentru nefericitul stomac, pentru îmbuibarea care depăşeşte chiar şi condiţia animalului, pentru că foarte multe animale au un spirit extraordinar de conservare, în detrimentul inteligentului om.

Dacă aţi cerceta fotografia unui creier, şi aţi pune alături şi fotografia unor intestine, veţi vedea că cel puţin de suprafaţă ele chiar seamănă. Numai că dacă le-am cerceta am vedea că sistemul neural este ceva fantastic, pe când intestinele sunt o magazie de alimente aflate în descompunere.

Şi cu toate acestea, omul se pare că îşi rezervă dreptul de a gândi cu stomacul, pentru stomac. Că altfel nu s-ar justifica pierderea minţilor în faţa cumpărăturilor, în faţa grătarelor, a sticlelor şi a altor delicii făcute să stimuleze sistemul  nostru  de alimentare.

De foarte multe ori, spun bătrânii, că maţele se ceartă între ele, de unde ar trebui să deducem că totuşi bolborisirea intestinelor este un fel de discuţie academică din care omul trage concluzia că trebuie să mănânce din nou, că doar îi ghiorlăie maţele.

Şi uite aşa, omul nu mai judecă  folosindu-se de creier ci de maţe, nu mai iubeşte cu inima ci cu gura, nu mai se roagă pentru suflet ci pentru trup. Am devenit nişte fiinţe care ne rezumăm la a băga pe gură pentru a face maţul gros  spre a deveni mai forţoşi.

Restul nu mai contează. Ce sentimente, ce raţiune, ce trăire, ce iertare, ce iubire. Astea sunt fleacuri, lucruri pentru fraieri. Dacă ai curajul să spui asta cuiva te ia de prost, adică te găseşti tu deştept să-i spui tu că nu e bine ce mănâncă sau bea el. Şi ceea ce este mai trist că suntem forţaţi să vedem acest lucru peste tot, de multe ori chiar şi la cei care ar trebui să fie model sau modele.

În încheiere aş dori să spun că nu trebuie să cădem în partea opusă a lucrurilor. Ci doar să îi dăm stomacului ce-i trebuie stomacului şi să lăsăm creierul să gândească.

Eu, aşa gândesc.

ADEVARAT A INVIAT

Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.

Frumosul tropar al învierii Domnului ne descoperă bucuria învierii, speranţa că dincolo de moarte există viaţă, că viaţa este veşnică, că viaţa este în Hristos, cel în care noi credem şi ne punem speranţa că ne va curăţa simţirile prin lumina învierii sale.

„Veniţi să luaţi lumină!” Este chemarea pe care o auzim în miez de noapte, pentru că luând lumina nu vom mai umbla în întuneric, pentru că primind lumina vom putea vedea care este calea pe care trebuie să mergem, pentru că luând lumina vom avea forţa necesară înlăturării întunericului, a negurii care ne cuprinde zi de zi sufletul. Când răspundem la salutul Hristos a înviat, trebuie să credem cu adevărat că a înviat, căci dacă Hristos nu ar fi înviat ar fi fost zadarnică credinţa noastră.

Astăzi se bucură şi săracul şi bogatul, dreptul şi păcătosul, şi cel ce a postit mult şi cel care a postit puţin, astăzi este ziua când putem spune FRAŢILOR şi celor ce ne urăsc pe noi, pentru că a înviat cel ce este Iubire veşnică, pentru noi şi a noastră mântuire.

Lumină veşnică să vă rugaţi în tot timpul să aveţi, căldură în suflet şi dreptate în minte, putere şi stăruinţă în rugăciune, cumpătare la pântece şi milă faţă de cel neluminat, şi cu acestea să strigaţi, să strigăm, HRISTOS A ÎNVIAT!

PRESUL SI COVORUL

Am intrat în săptămâna mare a Paştelui, care ar trebui să fie o intensă perioadă de pregătire sufletească pentru primirea luminii învierii. Fără dar şi poate că cei care au reuşit să mai citească pe acest blog au sesizat că am încercat să fac o distincţie vizibilă între nevoile trupului şi cele ale sufletului, între pregătirea trupească şi cea sufletească.

Postarea de azi se încadrează tot în acest ciclu, pentru că remarc cu triteţe că oamenii nu aşteaptă neapărat învierea, ci mai mult iepuraşul de paşti, aşa cum de Crăciun nu aşteaptă naşterea ci cadourile moşului.

Astăzi mă leg de curăţenie. Am mai vorbit şi repet că degeaba e văruit exteriorul dacă interiorul e negru, degeaba ne înnoim de Paşti cu lucruri noi, dacă săvârşim în continuare pe cele vechi. Degeaba mâncăm după postul ţinut doar pentru slăbit mâncăruri alese dacă sufletul rămâne tot flămând. Degeaba stăm cu prietenii bogaţi la masă dacă săracii tot flămânzesc şi în ziua de Paşti, degeaba.

Mă gândeam în timp ce treceam pe drumuri, şi văzând lumea în forfota curăţeniei că sufletul seamănă cu un preş iar trupul cu un covor. De ce? Pentru că toată scoate covoarele bune la poartă pentru a le curăţa, să vadă toţi ce bogăţie avem noi, ce mândreţe de covoare, aşa cum ne etalăm cu trupurile noastre împopoţonate şi bine îngrijite. Preşurile sunt scoase şi ele, dar nu sunt scoase la stradă, sunt puse pe garduri în grădină, sau pe sub vreun şopron, că nu se face să araţi lumii că ai şi preşuri. Că doar aşa facem şi cu sufletul , nu-l  prea scoatem deloc, îl pitim.

Mai mult decât atât, dacă mergi în vizită la cineva, te bagă în camera de la drum, unde sunt covoarele alea frumoase, si calci cu grijă, cu grija care o ai şi pentru trup. Dacă e să intri în vreo cameră mai din spate, unde sunt preşuri, chiar şi gazda te îmbie şi îţi zice să calci fără grijă că sunt nişte otrepe de preşuri ce merg terfelite.

Cam aşa dragilor şi cu sufletul. E călcat în picioare ca un preş uzat de mizeriile cotidiene. M-aş bucura dacă în aceste zile de pregătire aş vedea şi preşuri, pardon suflete, scoase la soare la poartă, să văd şi covoare, adică trupuri, călcate în picioare. Poate aşa lumina învierii va pătrunde şi la cei cere se ascund în întunericul păcatelor, făcând loc luminii să curăţească simţirile şi scuture negura şi praful în care stă mocirlit sufletul nostru.

LA ÎNCHISOARE

        Închisoarea. Un loc unde nu am fost şi nici nu doresc să ajung pentru vreo cauză omenească, poate doar pentru al mărturisi pe Hristos dacă va fi vreodată nevoie. Şi cum nu am fost acolo nici nu ştiu la modul fizic cum trebuie să fie. De aceea cred că închisoarea este locul unde îţi este închis trupul şi ai sufletul liber, în detrimentul libertăţii de care aparent ne bucurăm noi, libertatea trupului, unde sufletul nostru este închis.

       Libertatea este un atribut al lui Dumnezeu, care din marea sa iubire de oameni ni la transmis şi nouă, în momentul în care a zis:” îţi pun în faţă binele şi răul; viaţa şi moartea; alege binele dacă vrei să trăieşti”. Asta înseamnă că Dumnezeu nu ne obligă, ci spune „dacă vrei”.

       Revin la închisoare. Aceasta este un loc super securizat, cu mijloace de pază, cu efectiv uman deoparte şi de alata a uşilor, unde unii stau de pază şi alţii sunt păziţi. E ciudat cum din om, cel care este închis, pierde demnitatea de fiinţă şi primeşte un număr, un număr pe piept care-i devine un fel de identitate pe o perioadă determinată.

Închisoarea aceasta însă nu este una de temut. Mulţi chiar îşi doresc să ajungă acolo, socotind după numărul mare de fapte rele săvârşit împotriva aproapelui. Cea mai de temut închisoare este cea a sufletului. Căci sufletul este închis, din păcate prin voia noastră, în trup. Trupul este securizat în aşa fel încât nu-i oferă sufletului nici o şansă de a vedea lumina, care lumină este Hristos, căci el este lumina lumii. Trupul le vede doar pe ale sale.

       Dacă din închisorile normale tot mai ai o şansă de a ieşi la lumină, de a primi o vizită, de a face un fotbal, închisoarea sufletului, adică trupul, nu-i oferă acestuia nimic. Totul pentru sine, totul pentru burtă, totul pentru desfătarea urechilor, ochilor, gurii. Sufletul nu este deloc lăsat să-şi ceară drepturile, să-şi vadă avocatul, să ceară ajutor îngerilor, sfinţilor, lui Hristos.

     Ne cutremurăm când vedem oameni cu cătuşe la mâini, cu lanţuri la picioare, dar dacă am putea vedea chinul sufletului în trup, dorinţa lui de a se apropia de Dumnezeu, am plânge cu lacrimi amare. Nimeni nu vede asta, şi în momentul în care sufletul este cerut de Dumnezeu în ziua scadenţei, în ziua în care vine liberarea, se vede descătuşat din această strâmtorarea îmbuibatului trup, şi îşi recapătă  strălucirea pe care Creatorul i-a dat-o de la început.

      Dacă ar fi să ne uităm mai atent la cuvântul închisoare am putea vedea, printr-un joc, de litere că poate arăta aşa: închisoare. Adică, închis oare?

       Cine trăieşte cu gândul la Hristos nu poate fi închis niciodată, chiar dacă se vor pune şi o mie de lanţuri şi o mie de ziduri. Cel ce trăieşte în Hristos este veşnic liber, este veşnic fericit, dărâmă prin iubire orice perete al vrajbei şi al urii. De ce? Pentru că închisorile pot închide trupuri şi pot libera suflete. Trupurile pot închide sufletele, dar nu pe veşnicie deoarece sufletele sunt create pentru libertate.

       Dacă eşti cu adevărat liber comentează această postare. Dacă nu………hai liberare! În Hristos normal.

DESCHIDE OCHII

M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata. 

Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-Mi pentru cele ce ti s-au intamplat, cerandu-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi. 

Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru a merge la serviciu. 

Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-Mi spui : Buna dimineata! Sau Doamne ajuta-mi! Dar erai mult prea ocupat. 

Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, am umplut  pentru tine cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea. 

Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici atunci sa-Mi spui doua vorbe. 

Cand te intorceai de la munca, ti-am vazut oboseala si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat. 

Am crezut ca facandu-ti aceasta placere iti vei aduce aminte de Mine. In schimb, suparat, M-ai injurat. 

Doream atat de mult sa-Mi vorbesti.Oricum ziua era, inca, lunga! 

Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, Eu am asteptat. 

Ai mancat apoi cu ai tai din casa si tot nu ti-ai adus aminte de Mine. 

Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna. 

Am lasat veghetori pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat… 

Dar nu conteaza! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine. Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata.. 

Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau. 

Eu te  iubesc atat de mult incat te voi rabda. 

In fiecare zi cand te trezesti astept sa-ti aduci aminte de Mine, sa faci o rugaciune. 

Nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi, imi vei acorda putin timp din timpul daruit tie. 

Si nu uita, Ma gasesti in sufletul tau, in sufletul celor de langa tine, Ma gasesti in biserica.

Al Tau vesnic Tata ocrotitor, Dumnezeu.
De pe mail.

TRANDAFIRII SI PALAMIDA

Nici nu s-a dus bine iarna că au şi apărut ici colea frunzele de pălămida, stiţi voi, planta aceea care mănânca palmele agricultorilor, devenită un fel de duşman naţional al celor care muncesc pământul, şi asta pentru că seamănă mult cu balaurul din poveste căruia îi tai un cap şi  îi cresc şapte la loc. Şi asta se întâmplă an de an, toată primăvara şi toată vara. Într-un fel, este un blestem  divin, căci în momentul când l-a trimis pe Adam pe pământ, Dumnezeu a blestemat  pământul rodească spini si pălămidă.

 Iar săracii trandafirii, şi ei cu spini, cu frunze, nu reuşesc să aibă vitalitatea pălămidei. Ei sunt pretenţiosi la lumină, la căldură, la umezeală, trebuiesc tunşi şi înveliţi când este nevoie. 

Vedeţi ce diferenţă între aceste plante? Amândouă au spini, amândouă frunze verzi, amândouă flori roşii, albe sau roze. Numai că trandafirul este iubit, este cântat, este pictat, iar pălămida este smulsă, este tăiată, este arsă, este blamată.

Am făcut această lungă pledoarie pentru a vă spune ca aşa se face  diferenţa dintre păcat şi fapta bună. Păcatul caută mereu să semene cu fapta bună. De fapt un proverb spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Astfel,  pălămida, păcatul, creşte pretutindeni; cauţi să stârpeşti şi  apare din nou, îl faci de mai multe ori chiar dacă te înţepi. În schimb, pentru un trandafir, pentru o faptă bună munceşti mult, de multe ori nu iese, nu se prinde, te străduieşti sa faci o grădină minunată unde pălămida să nu îşi facă şi ea loc. 

În această ecuaţie ogorul este sufletul nostru, care dacă nu este lucrat mereu se umple de pălămidă, şi cei de la ţară ştiu că pălămida sărăceşte locul, îi trage toată seva. Altfel, dacă lucrezi ogorul faci o minunată grădină de trandafiri de toate culorile, din tot soiul de fapte bune, dând model şi altora care vor râvni la minunaţia multicoloră şi frumos mirositoare care iese din grădina sufletului.

Cu gândul că pălămida ne poate strica pământul, să muncim la gradina de trandafiri, cu speranţa că nu numai frumuseţea lor ne va mângâia, ci şi mirosul sau gustul dulceţii din petalele catifelate ale muncii noastre.

Cine vrea însă suc de pălămidă, să stea fără grijă, că se găseşte pe toate drumurile. 

Eu unul prefer trandafirii. 

LUCRARE DE CONTROL

În orice domeniu, după trecerea unui timp de funcţionare există o evaluare, o revizie, care să ateste calitatea, eficienţa şi profitabilitatea unui lucru. Asta e valabil pentru lucrurile neînsufleţite. Apoi urmează testarea lucrurilor naturale gen legume fructe. Exemplele pot continua şi ajungem la testarea minţii omeneşti, care de cele mai multe ori se face în şcoală sub diferie forme: teză, extemporal, lucrare de control, şi care evaluări ne prezintă ce a înţeles elevul din cele învăţate.

Şi pentru că nu doresc să fac să mă lungesc cu prelegerea despre lucruri pe care le ştiţi, voi intra în miezul problemei.

Astfel, pentru ca toată lumea să înţeleagă ce se întâmplă cu sufletul după moarte, într-o exprimare mai plastică, metaforică dacă vreţi, mi-am închipuit prezentarea sufletului înaintea lui Dumnezeu ca o lucrare de control, ca un examen de admitere în lumea bună a îngerilor şi sfinţilor, unde materia de examen este reprezentată de viaţa trăită pe pământ.

Astfel candidatul, adică sufletul, se prezintă înainte examinatorului, adică Iisus Hristos, unde primeşte întrebările. Şi să presupunem că pe lista cu întrebări sufletul găseşte următoarele întrebări: ai crezut în Dumnezeu? ai făcut fapte bune? câte fapte bune ai făcut? ai facut fapte rele? câte ai făcut? de ce ai facut rele şi nu bune? ai făcut milostenie sau ai furat? ai minţit au ai spus adevărul? ai dat viaţă sau ai luat vieţi? ai urât sau ai iubit? 

De altfel, întrebările din viaţă, materia de examen, teoretic ar trebui să fie rezolvate imediat, numai că răspunsul la aceste întrebări, chiar dacă va fi corect cu siguranţă nu va plăcea examinatorului, pentru că toţi ştim ce am făcut prin lume.

Pentru acest examen nu-ţi poţi face copiuţe, nu e nevoie să toceşti, nu e nevoie de bibliotecă, de ore de studiu, nu ai nevoie de pix şi nici de hartie. Acest examen este unul al conştiinţei. În viaţă nu asimilezi nimic din materia de examen pentru a răspunde nu numai corect, ci corect şi bine, pentru că şi o crimă poate fi corect executată din punctul de vedere al criminalului dar asta nu înseamnă că e şi bine.

Ce trebuie să ştim noi e că această lucrare de control pe care o dă sufletul este una universală pe care o susţine toată lumea la timpul potrivit. Şi dacă vi se pare că examenul vieţii de aici este unul dificil, că este dat cu oameni ca noi, vă asigur că examenul dat înaintea lui Dumnezeu va fi unul înfricoşător.

Cine vrea să treacă acest examen să-mi posteze un comentariu, sau să-mi dea un semn de vaiţă, şi voi încerca să pun înaintea lui Dumnezeu o vorbă prin rugăciune şi prin post. Ceea ce vă şi recomand, pentru că are efect în timpul lucrării de control.

UNDE SE AFLA DUMNEZEU

Un om învăţat şi cu multă influeţă, vrând să se dea mare cu ştiinţa sa, într-un context bine ales, într-un loc cu multi oameni a mers la un tânăr şi i-a spus:" îţi dau un milion dacă îmi spui unde se află Dumnezeu".

Tânărul, senin, cu voce gravă şi liniştită i-a răspuns:"domnule dragă, vă dau două milioane dacă îmi spuneţi unde nu se afla Dumnezeu".

JUMATATEA GOALA A PAHARULUI

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.

Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:

- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?

Femeia îi răspunse:

- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?

Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:

- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?

Femeia îi răspunse:

- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?

- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită nu mereu o mama trista. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”

Primita pe mail.