TRENUL VIETII

Un lung tren ne pare viaţa,
ne trezim în el mergând,
fără să ne dăm noi seama,
unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte
unde stăm câte-un minut;
până când să ne dăm seama,
sună, pleacă, a trecut...

Iar durerile sunt staţii ,
lungi de nu se mai sfârşesc,
şi, în ciuda noastră, parcă ,
tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
înainte tot privim,
să ajungem mai degrabă,
la vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele şi anii,
clipe scumpe şi dureri,
noi trăim hrăniţi de visuri,
şi-nsetaţi după plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă,
câţi în drum n-am întâlnit!...
Iar câte-un bătrân coboară,
trist şi frânt, şi istovit.

Vine-odată însă vremea
să ne coborâm şi noi;
ce n-am da, atunci, o clipă,
să ne-ntoarcem înapoi?

Dar, pe când, privind în urmă,
plângem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara Veşniciei;
am trăit şi n-am ştiut!...